AmintireaSunt cinci luni de când n-am mai scris… De fapt am scris foarte mult, zi de zi pagini întregi, zi de zi subiecte noi și fantezii minunate. Doar că nu le-am pus pe hârtie. Și eu sunt un tip dezordonat și-mi este imposibil să mai găsesc ceva prin sertarele memoriei mele. Acum îmi este și teamă să mai deschid vreunul. Căutam deunăzi aiurea în sinea mea, într-unul din momentele mele de introspecție, motivul pentru care continui să am anumite blocaje. Așa am deschis un sertar vechi, pitit într-un cotlon prăfuit și întunecat, despre care nici nu bănuiam că există. Tipul acela de loc pe care nu mai vrei să-l știi, pe care ajungi să-l ocolești instinctiv pentru că mintea îi refuză cea mai mică posibilitate de a fi. L-am deschis… A țâșnit afară cu forța unei fiare scăpate din captivitate care, în ciuda anilor lungi de temniță, nu a obosit niciodată să se zbată și să spere la libertate. Slăbită, îmbătrânită și schilodită de propria-i furie, păstra încă vie în ochi sălbăticia de odinioară și puterea de a răni. Amintirea! Ne-am privit în ochi îndelung… avea chipul meu!

Eram tânăr, proaspăt căsătorit. Dacă aș vrea mi-aș putea aminti anul, luna și, cine știe, poate câteva nume dar în nici un caz acele nume care ar avea importanță. Nu-mi mai amintesc numele lor și probabil că acum, după douăzeci de ani, nici nu i-aș mai recunoaște. Ea era studentă la medicină, fostă colegă de clasă la liceu cu soția mea de atunci, îndrăgostită și nerăbdătoare să se căsătorească. El, student la filologie, un tip care nu-mi plăcea absolut deloc și pe care-l bănuiam a fi alcoolic, bănuială care mai târziu, din păcate, s-a confirmat. Planurile lor de căsătorie mi s-au părut chiar din acel moment o greșeală… Nu atât din cauza părinților lui, care au primit vestea ca pe cea mai mare nenorocire care i se putea întâmpla copilului, sau din cauza părinților ei, care priveau în pământ cu resemnare. Nu… Vedeam în ochii lui falsitate iar în ai ei un soi de dependență nenaturală, ceva ce aducea mai mult a obsesie decât a dragoste. Poate mă înșelam… Ne-au propus să le fim nași. Îndoiala mea a rămas mută la vederea entuziasmului fostei mele soții și am acceptat cu jumătate de gură. Eram tânăr, cum spuneam, abia intrat într-o căsnicie în care mă încăpățânam să cred și eram îngrozitor de lipsit de experiență. Nu m-a interesat până atunci, așa cum nu mă interesează nici acum, care sunt rânduielile nunților, botezurilor sau a altor evenimente de tipul acesta. La cele câteva la care participasem, incluzând propria mea nuntă, m-am mulțumit doar să fiu martor lăsând altora grijile tradițiilor și n-am băgat niciodată în seamă bârfele concluzive atât de obișnuite la final. Nu mi-au mai plăcut calculele preliminare cu numărul de invitați, costuri și estimări, cât dau nașii, câți oameni aduc și așa mai departe. Mie chestiile astea mi s-au întâmplat fără ca eu să particip altfel decât cu prezența și, de complezență, aruncând câte o părere aiurea. Eram, cumva, și eu acolo… atât.

E ciudat… nu-mi amintesc deloc cununia civilă, cununia religioasă și nici restaurantul unde a avut loc petrecerea. Știu doar că sala era foarte întunecoasă… sau poate că este doar mintea mea cea care a îndepărtat tot decorul și lumina din fundal. Îmi amintesc zgomotul, stinghereala mea îmbrăcat la patru ace și cu cravata la gât dându-mi sentimentul unei cămăși de forță, lume multă și străină pe care nu o mai văzusem până atunci și pe care nu am mai întâlnit-o vreodată și dorința nebună să fumez țigară după țigară. Îmi mai amintesc privirea mamei lui care mă fixa cu ură în timp ce-i șuiera printre dinți mirelui: „Alți nași nu ți-ai putut găsi?” Știu că mă înfuriasem… Nu atât pe acritura aia de femeie cât pe lipsa mea de atitudine. Am simțit din capul locului că nu aveam ce căuta acolo, știam în sinea mea că nu trebuia să ajung în acea poziție… Mi-era ciudă pe mine și pe imposibilitatea mea bolnavă de a-i refuza ceva fostei soții. Erau ambițiile ei, nu ale mele! Eu, de fapt, nu-mi doream aproape nimic din ce-și dorea ea. Nu mi-am dorit să fiu extraordinar, să fiu sclipitor și plin de succes, nu mi-am dorit o carieră extraordinară și nici relații în lumea bună. Lume bună… Bună la ce? Snobi fandosiți ce-și scoseseră la plimbare posesiile, parfumurile și curele lor de slăbire, ce-și susurau la ureche laudele și perplexitățile prefăcute. Niște mincinoși care nu-și suportă nici propria imagine în oglindă încercând disperați să se acopere cu mărfuri costisitoare care provoacă în mod garantat admirația și invidia. Eu nu vroiam asta… nu-mi plăceau oamenii ăștia. Mă simțeam sufocat de prezența lor… În momentele acelea i-am urât pe toți. O ură adâncă plină de greață sinceră. Exact atunci când în mine gândurile se năpusteau clocotindu-mi sângele, când ura se ridica triumfătoare peste ființa mea, ca o lovitură seacă în coșul pieptului, am auzit vocea șefului formației de muzicanți anunțând cuvântarea de deschidere a petrecerii din partea nașului. Nașul eram eu, adică… Devenind conștient de asta am simțit cum cade cerul pe mine în cioburi mari și tăioase. Nu-mi spusese nimeni despre asta! Nu mă anunțase nimeni! Ce să spun eu? În timp ce mă apropiam de microfon simțeam cum toată ura aceea se transforma în angoasă, o panică neagră și sufocantă care-mi paraliza picioarele și mintea. Ce să le spun eu lor? Ce naiba am eu să le spun? M-am oprit nehotărât în fața microfonului, am privit lung sala, fețele oamenilor care-și țintuiseră ochii pe mine, am privit microfonul… și am tăcut. Au tăcut și ei, oamenii, lăsându-se o liniște monstruoasă… N-am fost capabil să scot nici un sunet. La un moment dat lumea a început să șușotească și undeva, în stânga, am auzit un râset batjocoritor. Deodată m-am văzut dezgustător de ridicol… ditamai omul incapabil să spună un cuvânt… penibil… M-am simțit împins într-o parte și-am auzit vocea de o veselie exagerată a fostei soții încercând zgomotos să salveze situația… Nu mai știu nimic altceva. Restul nunții ăleia s-a topit undeva în memoria mea. Nu-mi mai amintesc absolut nimic… Doar întuneric.

Trebuia să vorbesc despre asta! Doar așa pot învinge și îmblânzi fiara… Un soi de spovedanie târzie…

Comentarii

comentarii

  • Politicienii

    Nu, hotărât lucru, nu sunt oameni ca noi politicienii. Și probabil că acesta e motivul pen…
  • Doar un reper

    Aproape că n-am văzut venind primăvara… și iarna, chiar, a fost iarnă anul ăsta? Un …
  • Decalogul – poruncă cu poruncă

    Igor Sibaldi (Milano, 15 iunie 1957) este un scriitor și filosof italian. Născut din mamă …
Încarcă mai multe articole asemănătoare.
  • Politicienii

    Nu, hotărât lucru, nu sunt oameni ca noi politicienii. Și probabil că acesta e motivul pen…
  • Doar un reper

    Aproape că n-am văzut venind primăvara… și iarna, chiar, a fost iarnă anul ăsta? Un …
  • Decalogul – poruncă cu poruncă

    Igor Sibaldi (Milano, 15 iunie 1957) este un scriitor și filosof italian. Născut din mamă …
Încarcă mai multe de Cezar I Mocanu

3 Comentarii

  1. Ana Agaleanu

    03/01/2015 la 22:06

    "Doar așa pot învinge și îmblânzi fiara… Un soi de spovedanie târzie…" O sa iau aminte. Frumos, Cezare!

    Răspuns

  2. Dorin

    09/03/2015 la 12:57

    Bine punctat orice cuvant, bravo. Imi place din ce in ce mai mult acest blog!

    Răspuns

  3. Valeriu

    27/04/2016 la 10:43

    Cel mai puternic gand..amintirea!

    Răspuns

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Citiți și

Politicienii

Nu, hotărât lucru, nu sunt oameni ca noi politicienii. Și probabil că acesta e motivul pen…