Chestiunea economică a devenit centrul tuturor preocupărilor politice şi mediatice. Totul se învârte în jurul informaţiilor economice şi al blestematei datorii publice, adică datorie pe care un stat întreg o contractează cu un terţ în urma unui împrumut de bani, de obicei o instituţie bancară cu participare privată de tipul Băncii Mondiale, Fondului Monetar Internaţional, Băncii Centrale Europene sau Federal Reserve.
De ce, dacă un guvern are posibilitatea de a emite moneda proprie, în mod normal guvernul unui stat cere un împrumut pentru banii de care are nevoie, gravaţi de dobândă îndatorându-se la alţii?
Problema a luat naştere în momentul în care guvernele occidentale au cedat dreptul de emisiune a monezii naţionale băncilor, bănci care sub masca unei instituţii publice (adică de proprietatea cetăţenilor), au creat aşa numitele Bănci Centrale, instituţii bancare care, mulţumită unor jocuri de prestidigitaţie, sunt de proprietate privată. Spre exemplu, acţionarii BCE sunt băncile naţionale ale statelor zonei euro în general. Dar dacă vedem cine sunt acţionarii băncilor naţionale descoperim că sunt instituţii bancare private care nu au absolut nici o caracteristică de „domeniu public”. Aceasta înseamnă că de fiecare dată când BCE împrumută bani unui stat, dobânda aplicată împrumutului va crea un profit împărţit diverşilor acţionari. Iată deci că o mare parte din taxele plătite de cetăţeni guvernelor lor, au scopul de a îmbogăţi bancherii care participă la capitalul băncilor naţionale… Iată la cine suntem noi datori! Diabolic…
Problema este însă mult mai profundă şi necesită examinarea a cel puţin două consecvenţe extrem de nefaste ale acestui absurd sistem monetar: inegalitatea dintre valoarea materială şi valoarea nominală a monedei şi imposibilitatea plăţii datoriei publice.

Inegalitatea dintre valoarea materială şi valoarea nominală a monezii

În zilele noastre, materialul din care este realizat banul este hârtia (material plastic uneori) pentru bancnote şi metalul pentru monezi. Aşa cum este conceput actualul sistem monetar, valoarea banului nu este determinată de valoarea materialului ci de valoarea nominală, adică de numărul de credite însemnat pe bancnotă sau monedă. De exemplu, o bancnotă valorează 5 lei nu pentru cantitatea şi calitatea materialului utilizat pentru fabricarea ei ci pentru numărul „5” imprimat pe bancnotă.
În trecut, în schimb, valoarea banului era determinată de valoarea materialului utilizat pentru baterea monedei, de obicei aur şi argint, metale recunoscute global ca preţioase. Ulterior, moneda fabricată din alt material, nepreţios, reprezenta o anumită cantitate de aur care exista fizic în visteria statului.Ruptura legăturii dintre „valoarea materială” şi „valoarea nominală” a banului a avut loc în anul 1971 prin aprobarea definitivă a acordurilor de la Bretton Woods (United Nations Monetary and Financial Conference – 1971, Bretton Woods, New Hepshire, USA). Acorduri cu consecințe nefaste. De ce?
Să presupunem că guvernul nostru, pentru a ajusta bilanțul pe 2013, are nevoie de 100 de euro. Pentru că nu poate să emită în mod autonom moneda, va cere un credit la BCE. BCE, după ce va cere pentru a nu știu câta oară reforme structurale pentru a garanta restituirea creditului, decide de acordare creditul de 100 de euro cu o dobândă de 2%. BCE va face magia magiilor și va crea din nimic cei 100 euro  tipărindu-i (așa cum ar fi putut foarte bine să o facă guvernul). Pentru a tipări bancnota, cămătarul european cheltuiește pentru hârtie, cerneală, curent electric, transport și manoperă în jur de 0,01 euro (1 cent euro). Fiind o instituție privată, este de așteptat că BCE ar trebui să vândă guvernului bancnota la un preț obținut din suma costurilor de producție (0,01 euro) și un adaos firesc de profit, să spunem alți 0,01 euro. Într-o lume logică și sănătoasă bancnota ar trebui să coste, pentru guvernul care o cumpără, 0,02 euro. Vise! Ce va face BCE? Iată operația diabolică a Băncii Centrale Europene: în bilanțul său, BCE va scrie la ieșiri 100 euro și nu 0,01 cum ar fi normal, în timp ce la intrări va scrie 102 euro și nu 0,02 cum ar fi corect. Aceasta înseamnă că bancherii pentru o bancnotă care i-a costat 0,01 euro, vor câștiga frumoasa cifră de 101,99 euro. Asta pentru că guvernul se va îndatora pentru valoarea nominală și nu pentru cea materială. La sfârșitul anului, guvernul va trebui să restituiască 102 euro reali storcându-și proprii cetățeni prin taxe. Acest mecanism se numește, în termeni tehnici, „seigniorage banking” în timp ce în termeni sociali se numește „înșelătorie”.

Imposibilitatea plății datoriei publice

Înafara escrocheriei descrise mai sus, există o altă consecvență mult mai gravă care este de fapt adevăratul scop al acestui mecanism pervers. Cum spuneam mai sus, guvernele naționale au renunțat, mulțumită politicienilor corupți de către bancheri, la suveranitatea monetară lăsând totul, în mod definitiv, în mâna bancherilor privați. Care sunt rezultatele acestei renunțări? Să ne întoarcem la exemplul de mai sus. Guvernul, până la sfârșitul anului 2013, trebuie să stingă debitul față de BCE de 100 euro plus cei 2% de dobândă, deci va trebui să plătească 102 euro. Întrebare: dacă guvernul nu are posibilitatea de a emite în mod autonom propria monedă, de unde va lua cei 2 euro în plus necesari plății debitului? De fapt este vorba de o datorie care nu poate fi niciodată plătită, de un sistem fondat pe debit. Este un debit sistematic. Acest mecanism, în termeni tehnici, se numește „moneda de debit” în timp ce în termeni sociali se numește „sclavie monetară”, fenomen care face ca noi toți, mulțumită unui sistem legal creat ad-hoc, să devenim proprietatea bancherilor. În concluzie, guvernul nostru, pentru a rezolva plata debitului are trei posibilități:

1. Să ceară un alt credit pentru anul 2014: 100 de euro pentru a echilibra bilanțul în curs, plus 2 euro pentru debitul din 2013. Va cere deci 102 euro la care se vor adăuga alte dobânzi de 2%. Total 104,04 euro. Acum, debitul imposibil de plătit devine 4,04 euro. Acesta, în termeni simpli, este mecanismul normal în care se complac statele occidentale, amplificând exponențial datoria publică, o datorie practic eternă! În acest diabolic cerc vicios, indiferent de politicile de austeritate care se pot aplica și indiferent de cât patrimoniu public se poate vinde, datoria publică este destinată a creștere mereu.

2. Să vândă proprietăți publice la privați: cam ce s-a întâmplat cu Gecia de curând. La un moment dat, BCE decide că o țară suverană este prea îndatorată pentru a mai putea beneficia de un alt împrumut. În acest mod bancherii solicită statului să găsească banii necesari plății datoriei vânzând părți din patrimoniul public. De obicei, aceste operațiuni sunt apreciate de cetățenii care nu știu nimic despre proporțiile bombei ascunse în culise.
În momentul de maximă dificultate pentru Grecia, s-a luat în calcul până și posibilitatea ca guvernul elen să vândă părți din teritoriul național,  de genul a câteva insule de exemplu. Asta înseamnă că, mai devreme sau mai târziu, cu un sistem legal creat anume în acest scop, băncile și marile corporații financiare vor deveni proprietari de tot, absolut tot: teritoriile noastre, munca noastră și chiar viața noastră.

3. Să emită în mod autonom propria monedă: această posibilitate, chiar dacă este cea care poate rezolva definitiv problema debitului, este respinsă și boicotată de puterile financiare (care ar pierde în acest fel controlul totalitar al sistemului economic și social), de politicieni (care ori nu știu ori se prefac că nu-și dau seama de funcționarea sistemului, se consolează cu firimiturile ce cad de la masa bogaților) și de economiști (formați în universități unde societăți secrete au contribuit la formarea unor mentalități adaptate nevoilor lor). Dacă guvernul în cauză ar fi emis moneda proprie în mod autonom și dacă BCE nu ar fi existat, astăzi datoria sa publică ar fi egală cu ZERO!

Care sistem ne-ar place?
Când „soldații iluminați” trebuie să găsească o metodă de apărare a sistemului actual, tind să se folosească de argumentul inflației necontrolate, conform căruia, dacă un stat ar emite monedă fără limite, moneda ar pierde valoarea datorită masei monetare mereu crescândă în circulație, ceea ce ar conduce la o creștere fără măsură a prețurilor. Această problemă este reală, dar nimeni nu spune că sistemul actual este o soluție falsă și înșelătoare. BCE și Federal Reserve practic injectează în acest sistem bani lichizi fără nici o discriminare  făcând astfel ca debitul public al statelor să crească în mod continuu și în acest fel alimentând aceeași inflație – pentru că prețul produselor și serviciilor vor fi apăsate de taxe necesare plății datoriilor. Există un sistem alternativ? Cum se poate găsi o soluție reală?
Un sistem alcătuit pe „suveranitate monetară” trebuie să se bazeze pe trei puncte fundamentale:

1. Statul trebuie să emită moneda în numele Poporului său. Pe bancnotă trebuie să fie semnătura președintelui statului respectiv și înscrisul „ în proprietatea purtătorului”. În acest fel, bancnota nu mai este împrumutată cetățeanului ci este dată cetățeanului – este a lui deci; nu mai este o „monedă de debit” ci o „monedă de credit”. Astăzi, în schimb, pe bancnote este semnătura guvernatorului băncii – un cetățean privat – ceea ce înseamnă că moneda nu este a cetățeanului, este doar împrumutată cu dobândă și că mai devreme sau mai târziu va trebui înapoiată proprietarului, adică băncii.

2. Statul trebuie să emită monedă în valoare egală cu PIB-ul, adică ceea ce au produs cetățenii într-un an. De exemplu, dacă statul ar fi compus din doar doi cetățeni, Toader, care într-un an a produs două mere, și Gheorghe, care într-un an a produs două pere, ar fi necesar ca în circulație să existe o cantitate de bani minimă pentru a permite lui Toader și Gheorghe să-și schimbe relativele produse. Valoarea, în acest fel, ar fi atribuită muncii cetățenilor și nu monezii însăși care, prin natura sa, este un instrument de schimb. Adevărata bogăție stă în muncă și nu în monedă! Moneda este o iluzie. Paradoxul pe care-l trăim este absurd: depozite și magazine pline până la refuz de mărfuri pe care nu le putem schimba între noi din cauza lipsei monezii, adică a instrumentului de schimb. Această lipsă de monedă este planificată minuțios și indusă cu intenția clară de a îndatora din ce în ce mai mult statele și de a se da valoare monedei și nu produsului muncii.

3. Taxele statului nu trebuie să servească finanțării serviciilor publice ci reglării cantității de monedă în circulație, în bază a cât se produce într-un an. Firește că acest sistem de taxe nu ne pune la adăpost de injustițiile sociale pentru că rămâne în sarcina forțelor politice să promoveze o adevărată progresivitate fiscală conform căreia cel ce câștigă mai mult, participă în mai mare măsură la stabilitatea sistemului, față de cel ce câștigă mai puțin.

Vom vedea vreodată un sistem de acest fel? Nu pot și nici nu vreau să exclud o asemenea posibilitate! Nu putem să ne predăm și să devenim proprietatea unei adunături de cămătari care nu au altă capacitate umană înafară de  înșelăciune, avariție și egoism. Nu este o întâmplare că pentru a face și mai invaziv sistemul economic actual, unul dintre viitoarele importante proiecte ale iluminaților este reducerea progresivă a monezii în numerar în favoarea monezii electronice, astfel pentru a putea economisi până și acel 0,01 euro pentru producerea monezii și pentru a putea controla mult mai eficient cetățenii.