Când vine vorba despre sex aproape orice propoziție izvorâtă din „bun simț” începe cu „Nu!”
Într-un anume sens această abordare vine de la o iluzie, identică cu învârtirea soarelui, de la răsărit spre apus, în jurul pământului. Nu el ci noi ne învârtim (în gradul doi, invizibil, cel al înțelegerii, în jurul soarelui).
La fel e și iubirea. Nu sexul naște iubire. El este numai o unealtă, o cale a iubirii.
Iluzia a dus la multe confuzii și încurcături. Inclusiv aceea că sexul ar fi un păcat. Sexul este o activitate biologică normală, ca foamea, setea. Setea și foamea au fost socializate. Nu mai mâncăm aiurea, orice, nu ne mai sfâșiem între noi ca să ne potolim foamea (doar cruzimea, dar asta e altă poveste). A bea și a mânca a devenit o artă, o formă superioară de civilizație. Acceptată și cu care multe națiuni se mândresc.
A face dragoste a rămas mereu la coadă, a fost aruncat printre vrafuri de prejudecăți, i s-au pus la gât „mătăniile” păcatului. Unul din cele mai costisitoare și mai dăunătoare a fost ideea că sexul, să fie permis în iubire numai însoțit de fidelitate.
Vax. Fidelitatea este necesară societății umane ca să asigure alte convenții. Perpetuarea speciei pe linii biologice acoperite juridic. Și asta chipurile se numește morală. A fi fidel e ca și cum ai fi obligat să vorbești toată viața numai cu soțul, sau soția.
E firesc, ba chiar e o poruncă, să iubești toți oamenii, dar în același timp nu e bine decât să faci dragoste decât cu un singur bărbat sau cu o singură femeie?
Ideea că iubirea între bărbat și femeie ar fi decisă hormonal e altă tâmpenie (evident de la americani că ei sunt specialiștii numărul unu în lume în materie de ipocrizie).
În primul rând Iubirea are legătură cu ideea de om, de legătură a omului cu lumea, cu semenii și cu Cel de Sus.
Iubirea prin sex este o cale de apropiere umană. Noi folosim trupul nostru pentru a da și a primi iubire. Iubirea coboară din spirit spre trup și se întrupează în om (ați văzut ce frumoși sunt copii născuți atunci când dărui iubire în actul sexual care i-a zămislit?).
Noi suntem singura specie animală care ne împerechem de plăcere, fără gândul la procreere. Din nefericire, asta, ca și băutul și mâncatul a ajuns și distracție, ba chiar drog, dependență. Există o cultură a sexului care nu are legătură cu destrăbălarea, cu distrugerea de sine. Tot așa cum bețivii se distrug și se sinucid încet, excesul de sex duce la distrugerea spirituală și trupească, dacă e făcut în dorul lelelei. Banul și devierea sexului în activitate comercială a dus mult la întârzierea civilizării sexului la fel ca și lungul, infinitul șir de fapte care leagă sexul de violența umană. (Femeia ca pradă de război, ca monedă de schimb pentru sărăcie sau proprietate)
Sexul are funcția lui socială importantă. Cei care o fac mai departe ca animalele se animalizează pe zi ce trece, cu fiecare împerechere, cu fiecare „ușurare” a gâdnurilor că ar putea ajunge să fii oameni.
Ieri am auzit o frază într-un film de Woody Allen, pe care în altă formă o auzisem cu o zi înainte în alt film cu Julia Roberts. „Când faci dragoste cu femeia pe care o iubești trebuie să simți că nu îți mai este frică de moarte”. (citat din memorie)
Da, iubirea, dăruind iubire, cucerind biologicul prin iubire, învingem și spaim de moarte. A face dragoste nu e o chestiune care poate fi îngrădită. Ea trebuie cultivată, ridicată la rangul de act civilizator. Sexul e o poartă spre celălalt și o poartă a celorlalți spre tine. Sexul trebuie eliberat de păcat așa cum omul trebuie eliberat de frica de moarte.