Citesc acum Henri Bergson, Mircea Florian (filosoful, unul mult mai profund decât impotentul Emil Cioran), mă mai cert pe FB cu gospodinele care cred că reţeta de ghiveci poate ţine loc de metafizică şi cu bădărani care se ascund în maşina lor de fiţe de privirea Celui de Sus. Mare distanţă.
Şi nu în favoarea mea!
Realitatea nu stă la filosofii uitaţi şi nici în gândurile pe care le stârnesc cărţile lor. Realitatea asta din carne şi sânge e făcută din ghiveci şi maşini de fiţe. E deci la ceilalţi. Bădăranul şi mahalagioaca s-au pus baricadă peste lume şi nu lasă nimic să mişte. Sunt vii, atenţi şi nemiloşi.
Soluţii?
Pe cine interesează soluţiile? Pe toţi îi interesează supravieţuirea. Muribundoşenia la foc mărunt care ţine loc de existenţă.
De aceea iubesc păcatul. Sunt tot mai înclinat, intuiesc (vorba lui Bergson) că Dumnezeu ne-a trimis pe pământ să păcătuim în locul Lui. Mă enervează tot mai tare imaginea divinităţii ocupată cu administrarea îngâmfărilor umane de tot felul, cu transportul nostru sau măcar al sufletelor către o viaţă de apoi mai comodă sau mai rea, după cum am binemeritat.
Când l-a trimis pe Iisus pe pământ, nu ne-a făcut nici un hatâr. A vrut altceva şi noi nici acum după două mii de ani nu înţelegem, sau nu ne străduim să înţelegem, ce a vrut cu asta. Am rămas cu gura căscată şi cu fruntea în ţărână şi ni s-a umplut cu nisip mintea. Ne comportăm cu Dumnezeu ca şi cu şeful ierarhic direct, îl luăm de autoritate care poate fi păcălită daca suntem noi mai şmecheri. E ca şi cum ai vrea să întorci spatele flăcărilor într-o casă incendiată ca să te concentrezi la jocul pe computer sau la zarurile pe care le-ai aruncat că să vezi cum stai cu norocul.
Nu îl luăm în serios pe Cel de Sus dar vrem să ne ia El în serios micile noastre capricii dacă le denumim pompos durere sau suferinţă. Mai sunt şi unii care îi întorc spatele cu totul, crezând că prăbuşirea spirituală e un lift care are şi frâne.
Cădem în năclăiala supărilor închipuite, a unei bunăstări pe care nu ne-o recunoaştem din superstiţie, credem că alţii sunt răspunzători de viaţa noastră, statul, regele, preacurata Fecioară născătoare de Dumnezeu, ba chiar şi preşedintele Băsescu cu toată starea lui avansată de ebrietate din mentalul colectiv. Ar putea măcar el, că e de-al nostru, bădăran de bădăran, mahalagiu de mahalagiu, dar cu inima buna şi setea care i se citesc în bujorii din obraji, să facă ceva, să se vâre, să dea un telefon, să intervină.
Năcălăim, năclăim şi aşteptăm să vină cineva cu duşul să spele mâzga asta de pe creieri.
Nu vă mai luaţi de mine că nu aveţi de unde să muşcaţi şi nici de ce să apucaţi. Cuvintele au luat sensul şi îl ţin strâns la ele din clipa în carea le-am scris. Sunt o simplă maşină de semnificaţii, un neica nimeni, un automat simbolizant al umanităţii. Sunt un soldat al unei armate anonime care se numeşte maşina de produs umanitate şi de păstrat la rece să nu se acrească. Sunt un artist. Cuvintele, imaginile, poveştile odată închipuite, scrise, înscrise, nu mi-au mai lăsat nimic. Ce să mai criticaţi? E ca şi cum ai intra într-o casă goală ca să jefuieşti încăperi pustii.
Jucăm tenis cu eternitatea. Regulile nu le cunoaştem şi nici nu avem cum să protestăm. Trebuie să trimitem mingea dincolo de fileu. Dar acolo e beznă şi nu ştim dacă se întoarce, unde va veni, cu ce viteză şi mai ales dacă vom putea să o returnăm sau rămânem cu ea pe cap.
Şi de cele mai multe ori mingea asta e de punct, ghem, set şi meci.
Business as usual. Pe viaţă şi pe moarte. Eu pariez pajura!
… sau capul. Ce vă priveşte pe voi?