Cu mult timp în urmă, înainte de avântul erei tehno-capitaliste și industriale, în locul crizelor economice era foametea. Putea să se întâmple ca un anotimp uscat sau o invazie de insecte să compromită recoltele ori ca vreo boală să lovească animalele.
Descoperirea și introducerea noilor tehnologii agricole, creșterea intensivă a animalelor, a făcut ca pericolul foametei să fie doar o amintire. Era tehnologică și industrială, mulțumită automatizărilor și a disponibilității de surse de energie fosilă, garantează o producție de alimente abundentă, adesea mult superioară necesităților și cu o risipă de neînțeles a resurselor. Și apoi, să nu mai vorbim de producția industrială datorită căreia, în fiecare zi, piețele și magazinele noastre sunt invadate de o diversitate de produse: îmbrăcăminte, mobilier, mașini, electrocasnice și bizbizuri de toate felurile de a căror utilitate nici măcar nu ne mai obosim să ne întrebăm. Cu tot acest belșug de produse, care ar trebui să reprezinte adevărata bogăție a unei comunități, ne aflăm de ani de zile într-o sufocantă criză economică. Dar dacă nu mai există foametea, contrastată de evoluția tehnologică, atunci ce naiba determină această celebră criză economică?
Criza economică este determinată de lipsa banilor în circulație, adică lipsa instrumentului care, prin convenție, o societate îl are pentru a garanta schimburile de bunuri și servicii. Din echilibrul dintre cantitatea de produse disponibile (oferta) și cererea comunității pentru aceste produse, rezultă prețul, adică acea cantitate de „credite” necesară pentru efectuarea unui schimb. De exemplu un măr pentru un credit – că apoi creditul se numește leu, liră, euro, aur, piatră sau Gigel este o chestiune absolut secundară.
Într-un sistem ca cel descris mai sus, ar trebui ca într-o comunitate să existe o cantitate de credite suficientă pentru a permite tuturor membrilor să-și schimbe tot ceea ce produc. Dacă, de exemplu, într-un ipotetic sat autonom sunt produse 100 de scaune la prețul de 1 credit fiecare, 100 de mere de 1 credit fiecare și 100 de chiloți de valoare de 1 credit fiecare, primarul (statul) trebuie să garanteze prezența a cel puțin 300 de credite în circulație în sat, distribuiți mai mult sau mai puțin echitabil membrilor comunității.
Suma cantității de scaune, a cantității de mere și a cantității de chiloți determină PIB-ul, Produsul Intern Brut, adică ceea ce produce satul într-un an calendaristic. În baza acestei valori, primarul reglează cantitatea monetară, adăugând sau retrăgând de pe piață credite în funcție de necesități.
Din păcate, în zilele noastre, economia nu mai funcționează așa și ne-o dovedește cu vârf și îndesat criza pe care o traversăm. Ne confruntăm cu acest paradox halucinant: dacă intrăm într-un centru comercial observăm că magazinele sunt pline de tot felul de mărfuri, pline ochi! Dacă ne uităm apoi la sacoșele oamenilor care bântuie prin aceste centre comerciale, observăm că sunt goale… goale goluțe! De ce?
Pentru că membrii comunității nu au posibilitatea să cumpere bunuri și servicii datorită lipsei banilor în circulație – în imposibilitatea, deci, de a schimba bunurile și serviciile pe care tot ei le produc. Au pierdut în mod dramatic „puterea de cumpărare”, o expresie căzută în desuetudine pentru a fi înlocuită de un cuvânt înșelător: „spread”, care – între noi fie vorba – nu înseamnă absolut nimic.
La acest punct, un observator atent ar putea să pună întrebarea: dar unde au dispărut toți banii ăștia? Dispăruți în neant? O gaură neagră a absorbit toate monezile bătute și bancnotele tipărite? Ei bine, această întrebare are două răspunsuri simple: unul de ordin etic și altul de ordin sistemic, două aspecte ale aceleași probleme, extrem de grave și extrem de legate între ele.

Problema etică
Satul nostru realizează situația în care se află și începe să vocifereze, identificând trei chestiuni etice care au determinat lipsa banilor: inechitatea, corupția și risipa.
Inechitatea. Într-un anumit moment, producătorul de scaune a făcut o inovație care îi permite să reducă costurile de producție. Dacă înainte producția unui scaun îl costa 0,6 credite și câștiga 0,4 credite prin vânzarea cu 1 credit, cu noua inovație producția unui scaun îl costă 0,3 credite și prin vânzarea la același preț de 1 credit câștigă 0,7 credite. Toată comunitatea îl felicită pe tâmplar pentru inventivitatea sa.
Cu timpul, însă, an după an, se va crea un dezechilibru între cantitatea de credite acumulate de tâmplar și aceea a celorlalți doi producători. Tâmplarul, la un anumit moment, poate deveni atât de bogat încât să absoarbă în contul său toate creditele aflate în circulație. Este momentul în care primarul, care a constatat scăderea creditelor în circulație determinată de câștigurile tâmplarului, trebuie să intervină. Are două posibilități.
Prima posibilitate este aceea de a nu considera creditele acumulate de tâmplar ca parte din creditele în circulație. La acest punct, primarul ar continua să injecteze credite în sistem determinând astfel creșterea absurdă a bogăției producătorului de scaune. Pe de altă parte, satul ar fi inundat de o cantitate disproporționată de monede până la punctul în care banul aflat în circulație ar fi în cantitate cu mult mai mare decât bunurile produse. Aceasta duce la înfundarea sistemului pentru că se produce o creștere a cererii de bunuri și servicii față de ofertă și, deci, va duce la creșterea prețurilor scaunelor, merelor și chiloților.
A doua posibilitate în schimb, este aceea de a considera câștigul tâmplarului ca parte din masa monetară în circulație. Primarul va stabili ca o parte din câștigurile tâmplarului să se întoarcă în circulație printr-o taxă de 33%, de exemplu. Deci, dacă într-un an producătorul de scaune a câștigat 70 de credite, prin aplicarea taxei va da 23 de credite primarului, care îi va repune în circulație. În acest fel tâmplarul va avea un beneficiu net de 47 de credite, cu doar 7 credite mai mult decât înainte de inovație, care îi vor da posibilitatea să cumpere câteva mere sau perechi de chiloți în plus, pentru a sărbători cu familia meritele noii invenții. Tâmplarul, o persoană onestă în acest caz, este fericit că a contribuit la stabilitatea comunității și că poate dispune de câteva credite în plus.
Corupția. Dar dacă tâmplarul este un egoist și consideră taxa un „furt”? Atunci nu poate face altceva decât să încerce să facă presiuni asupra primarului. Având puterea dată de bogăție, tâmplarul va invita primarul la cine bogate cu cantități enorme de mere, petreceri somptuoase cu dansatoare exotice, plimbări în limuzina cumpărată de la un celebru producător din satul vecin și, în sfârșit, un cadou compus dintr-un set complet de scaune de cea mai bună calitate. Toate acestea până când primarul va fi convins ca o taxă de 33% este o tâlhărie și deci o va reduce la un simbolic 10%. Firește că pentru a salva stabilitatea prețurilor, primarul nu va mai pune alte credite în circulație determinând astfel adâncirea decalajului dintre producătorii satului.
Ceilalți doi producători se vor enerva un pic visând la viața mondenă a tâmplarului care umple paginile revistei de gossip a satului.
Risipa. Ajunși la acest punct, primarul și tâmplarul intră într-un vârtej al bunăstării care le va atenua simțul colectivității și vor începe să se dedice unor proiecte bănoase în propriul beneficiu. Se decide astfel că satul are neapărată nevoie de o zonă comună unde comunitatea să se așeze să schimbe două vorbe. Bineînțeles că zona are nevoie de scaune, multe scaune, cam tot atâtea câți locuitori are satul. Cum comunitatea este formată din patru locuitori, primarul găsește că sunt necesare 15 scaune pe care le va cumpăra de la tâmplar la prețul de 1,20 credite bucata – pentru că întotdeauna când cumpărătorul este statul, prețurile cresc în mod miraculos. Toată cheltuiala se ridică la 18 credite și pentru a se acoperi cheltuiala, primarul va institui o taxă 12% pe venitul anual al comunității.
Zona comună este inaugurată dar locuitorii satului realizează că ceva nu merge. Făcând băbește calculele își dau seama că pentru tâmplar și primar, între tranzacții și taxe, costurile sunt egale cu zero. Și de ce atâtea scaune? Și de ce la preț majorat? Într-un sat ideal, primarul și tâmplarul ar fi judecați, condamnați și constrânși la restituirea banilor furați comunității!

Problema sistemică
Inechitatea, corupția și risipa sunt cele trei cuvinte magice pe care presa le flutură în nasurile cetățenilor pentru a justifica criza economică. Și are dreptate, firește! Se tratează, mai mult decât orice, de o criză de ordin cultural. Interesul pentru vanitate, individualismul, egoismul, setea de bani și putere domină în defavoarea binelui comunității, a progresului colectiv și a justei distribuiri a resurselor. Cu toate acestea, ceea ce nimeni nu vrea să spună, criza economică este determinată mai ales de o concepție cel puțin bizară a sistemului monetar. Întrebarea este: dacă un stat emite propria monedă, de ce se plătesc taxe? Ce este debitul public? Problema am tratat-o într-un post anterior aici, poate se merită să o recitiți.
Să ne întoarcem la satul nostru unde toate problemele etice au fost rezolvate și cetățenii sunt din nou mulțumiți și binevoitori. La un moment dat, în sat apare un străin care are o meserie ciudată: bancher. El explică cetățenilor că este în măsură să le păstreze banii și chiar să ia de pe capul primarului problema spinoasă a creditelor în circulație. Fascinat de propunerea bancherului, primarul semnează un pact cu bancherul cu următoarele condiții: de azi încolo, va fi bancherul cel care va împrumuta primarului banii necesari schimburilor comerciale ale comunității. Primarul se obligă să nu emită monedă și să nu pună în circulație altceva decât împrumutul luat de la bancher. Bancherul, pentru toate serviciile lui, la sfârșitul fiecărui an, va lua modesta dobândă de 3%. Deci, dacă bancherul împrumută 300 de credite comunității, la sfârșitul anului comunitatea trebuie să-i plătească 9 credite. Fantastic! Un serviciu extraordinar la un preț de nimic! Cu mare bucurie colectivitatea asistă la inaugurarea BCS – Banca Centrală a Satului (altfel cunoscută ca și guvernul obscur mondial).
Există o problemă totuși: dacă primarul nu mai poate emite monedă, cum va reuși să plătească 9 credite bancherului dacă în circulație sunt 300 de credite și nu 309? Simplu, se pune o taxă de 3% pe venitul cetățenilor astfel că la sfârșitul anului se va putea plăti dobânda bancherului! Extraordinar!
La sfârșitul anului, sătenii plătesc taxa, bancherul încasează profitul său și astfel rămân 291 de credite în circulație, încă sub formă de împrumut, adică un pic mai puțin decât ceea ce produce satul. Asta înseamnă că 3 scaune și 3 perechi de chiloți vor rămâne în depozit în timp ce 3 mere vor fi aruncate pentru că oricum se alterează. Răbdare, se va rezolva anul următor!
Anul următor, colectivitatea va trebui să plătească bancherului 3% din 291 de credite, adică 8,73 de credite. În circulație rămân 282,27 credite plus 3 scaune, 3 perechi de chiloți și 2,73 mere în putrefacție. După cinci ani satul se va găsi cu doar 257,64 credite în circulație, în proprietatea bancherului, și cu o grămadă de scaune și chiloți nevândute și mere pierdute. Producătorii, pentru a putea face față taxei și cheltuielilor curente, vor fi nevoiți să ridice prețurile, determinând astfel o scădere drastică a schimburilor dintre săteni. Criza începe să muște! Ce se poate face? Este necesară intervenția primarului. La rândul său, primarul, va cere ajutorul bancherului… așa începe circul!
Bancherul propune un nou împrumut satului, dar de data aceasta va cere garanții prin ipoteci asupra proprietăților satului. Primarul se obligă să facă „reforme structurale” care vor permite creșterea productivității. Făcute reformele, sătenii vor fi puși în situația să lucreze 10 ore pe zi, 6 zile pe săptămână și, după 5 ani, depozitele vor fi pline de scaune și chiloți iar merele alterate vor forma o movilă impunătoare urât mirositoare. Din nou lipsă de credite în circulație; o situație mult mai rea decât cea de acum 5 ani…
Producătorul de chiloți este constrâns să-și vândă afacerea și unicul în măsură să o cumpere, la un preț derizoriu dar pe care producătorul trebuie să-l accepte, este bancherul.
Într-un final, când primarul va fi adus în imposibilitatea de a plăti creditul, sufocat de ipotecile puse pe sat, bancherul va deveni proprietarul absolut al satului. Și va trăi fericit și mulțumit… doar el, bancherul! Nu e o poveste, din păcate… Priviți Grecia și meditați!