shareParcă era seară… o stradă colburoasă cu trotuare știrbe unde se înșiruiau cu tristețe clădiri sumbre și coșcovite ce aminteau de prăvăliile evreiești de altădată. Nici țipenie… liniște… doar scrâșnetul pașilor rari pe cimentul tocit. Undeva în depărtare, la capătul străzii, în fața unei case construite pe colț, albă și cu aspect părăsit, stătea cu chip pierdut o femeie, o fetișcană mai curând. Adierea vântului îi fluturau blând părul pe frunte și față… Era acolo… Dreaptă și fără nici o expresie, ca o statuie cu ochi vii al cărui piept respiră rar într-un somn adânc. Apropiindu-mă am început să disting din ce în ce mai clar obrazul alb și gura nesfârșit de roșie, ochii și sprâncenele, toată făptura ei dezmierdată de lumina roșiatică și vânt. Frumoasă… da… frumoasă… Și fiecare pas mai adăuga câte un amănunt tabloului, fiecare pas colora câte un detaliu… Pășeam încet, cu teama să nu tulbur contemplarea în care părea adâncită și o priveam lacom, cu teama că ar putea dispărea pe neașteptate. Frumoasă… nu-mi puteam lua ochii de pe chipul ei ce-mi părea ireal, imposibil să existe și în același timp în mine se năștea sentimentul că o cunosc de când lumea, că de fapt ne-am avut mereu din timpuri depărtate… Un foc își făcu loc cu repeziciune în pieptul meu trimițând scântei duioase în tot corpul și semănând un tremur mărunt pe șira spinării. Frumoasă…

Mă privi ajuns în fața ei… pentru un moment mirată cu ochi dulci de copil. Apoi ochii îi deveniseră mari și umezi, gura-i încercă să spună ceva dar nu reuși să scoată decât un suspin scurt după care mă cuprinse cu brațele într-un sărut apăsat, însetat și fierbinte de parcă toată viața ar fi stat în acele buze… Am simțit focul cuprinzându-mă și topindu-mă într-un vârtej de senzații atât de noi dar atât de cunoscute și de care-mi fusese atât de dor încât le îngropasem undeva, într-o altă viață străină, adânc și iremediabil. Devenise totul un glob de flăcări… inima-mi era incandescentă în  apăsarea acelui sărut iar eu de fapt nici nu mai existam, eram dizolvat în făptura ei, în frumusețea și patima ei.

Am deschis ochii… Pe buze simțeam încă patima cu o apăsare fierbinte iar între degetele mâinii încă mai trecea mătasea părului ei… Un timp nu m-am mișcat deloc. Speram să nu fie așa, speram să adorm din nou în sărutul acela și să nu mă mai trezesc… Dar era sus soarele deja și-mi desena pe pleoape florile perdelei din fereastră. Focul se mistuia încet cu durere în timp ce inima-mi încă bubuia în piept. M-am simțit pierdut… adormisem îndrăgostit de cineva și m-am trezit îndrăgostit de altcineva… Cine era real? Cine era vis? Pieptul și focul din el erau reale și lacrimile ce-mi jucau în ochi erau mărturie…

Nu… nu s-a terminat aici…

Comentarii

comentarii

  • Politicienii

    Nu, hotărât lucru, nu sunt oameni ca noi politicienii. Și probabil că acesta e motivul pen…
  • Doar un reper

    Aproape că n-am văzut venind primăvara… și iarna, chiar, a fost iarnă anul ăsta? Un …
  • Decalogul – poruncă cu poruncă

    Igor Sibaldi (Milano, 15 iunie 1957) este un scriitor și filosof italian. Născut din mamă …
Încarcă mai multe articole asemănătoare.
  • Politicienii

    Nu, hotărât lucru, nu sunt oameni ca noi politicienii. Și probabil că acesta e motivul pen…
  • Doar un reper

    Aproape că n-am văzut venind primăvara… și iarna, chiar, a fost iarnă anul ăsta? Un …
  • Decalogul – poruncă cu poruncă

    Igor Sibaldi (Milano, 15 iunie 1957) este un scriitor și filosof italian. Născut din mamă …
Încarcă mai multe de Cezar I Mocanu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Citiți și

Politicienii

Nu, hotărât lucru, nu sunt oameni ca noi politicienii. Și probabil că acesta e motivul pen…