Un cult venit din orient care s-a răspândit în Roma imperială, cu ritualuri apoi absorbite de creștinism: botezul, împărtășirea, strângerea de mână, etc. Cult venerat de întregi legiuni de soldați cărora le era promisă viața eternă. Până la urmă fidelii cultului au fost persecutați și pe mormintele lor s-au clădit bisericile creștine.
Dacă ar fi un examen ar fi o capcană: „Care este Dumnezeul care, născut într-o grotă în Orient, moare la 33 de ani, se ridică la cer pentru a învia în viața eternă, creând un cult care se va răspândi până în Roma imperială?”
Toți ar răspunde plini de siguranță: „Iisus Hristos!”
Greșit! Este vorba de Mithra. Mithra era deja născut cu cel puțin 14 secole înainte, într-o grotă, în noaptea între 24 și 25 decembrie.
Succesul creștinismului se datorează în mare parte faptului că noua religie, mai mult decât să se prezinte ca o alternativă păgânismului, de fapt se întrepătrunde cu păgânismul, adaptându-se credințelor deja existente. Pentru a face aceasta, creștinismul trebuia să renunțe la esența sa principală, adică la mesajul revoluționar și antireligios al lui Iisus, făcând din el un idol păgân, o victimă sacrificată, o ființă semidivină.
De remarcat că până astăzi scenele nașterii lui Iisus sunt ilustrate într-o grotă când de fapt în Evanghelia după Matei se vorbește pur și simplu de o casă, în timp ce ceilalți trei evangheliști nu spun nimic despre acest loc.
De ce mulți zei păgâni se nasc tocmai în noaptea dintre 24 și 25 decembrie? Pentru că în această dată durata zilei începe din nou să crească față de noapte. Este inutil să mai amintim în ce fel stimula acest fapt imaginația popoarelor antice având în vedere sacralitatea LUMINII.
Crăciunul, deci, aparținea inițial lui Mithra, abia după al III-lea secol dHr creștinii se împroprietăreau de această sărbătoare.
Chiar și ideea că omul-Dumnezeu trebuie să se nască dintr-o virgină a fost copiată din mitraism, care afirmă că Mithra este născut de virgina Anahita prin voia dumnezeului Ariman.
Evanghelia după Marcu, fiind cel mai vechi și deci mai apropiat de fapte, nu amintește nici pe departe vreo naștere miraculoasă a lui Iisus. De fapt, în această Evanghelie, Iisus aduce în discuție propria familie (mamă și frați) considerându-i necredincioși (Marcu 3/31-35), specificând că adevărata familie este cea spirituală și nu cea fizică.
În Evangheliile lui Matei și Luca, posterioare primei generații de creștini, povestea nașterii dintr-o virgină vine relatată într-un adaos ulterior al începutului Evangheliei, cu scopul ca noua religie creștină să coincidă și sub acest aspect cu mitraismul.
Se observă de fapt că, dintr-un punct de vedere literar, adevăratul început al Evangheliei lui Matei pare să fie capitolul 2, iar pentru Evanghelia lui Luca capitolul 3. Nu este o întâmplare că Luca, în capitolul 3, îl amintește pe Iosif ca pe un perfect necunoscut fără să facă nici o legătură cu capitolul 1 (De amintit că diviziunea în capitole nu aparține textelor originale, aceasta s-a făcut ca un auxiliar didactic în anul 1226).
SOL INVICTUS (Soare Nebiruit) era deci un apelativ al lui Mithra care adeseori era înfățișat cu o aureolă de raze în jurul capului care apoi a trecut de la cap la cap la toți idolii creștini pentru a-i face să pară mai sacri.
Cum a ajuns mitul lui Mithra la Roma? Datele indică portul Pozzuoli: ar fi ajuns cu acei pirați cilicieni, teroarea mărilor, pe care Pompei i-a învins în anul 67 îHr., deportați în masă la Roma ca sclavi pe nave. Pozzuolli era atunci portul la mare cel mai important al Romei, portul Ostia naște abia după un secol. Dar Mithra a triumfat la gura Tibrului. Seducea, convertea și – după un program inițiatic în șapte trepte – boteza pe oricine de oriunde promițând salvarea eternă.
Probabil că dacă istoria s-ar fi derulat doar cu puțin diferit, acum cu toții ne-am afla aici venerând Mithra. Ar fi fost de ajuns un împărat în locul altuia, de exemplu Iulian Apostatul care moare de bătrânețe și reușește să readucă zeii păgâni; sau Maxențiu care-l învinge pe Constantin… A învins Iisus, pentru un fir de păr, definitiv acest ciudat Mithra. Și cine știe dacă acea tânără vârstă pentru a muri – 33 de ani – o avea deja înainte ca Alexandru  Macedonul să pătimească aceeași soartă, jos în Babilon, pentru ca apoi să se ridice la cer și el așa cum povesteau legendele frigiene.
Cât din Alexandru și mai cu seamă din Mithra au constituit la construcția simbolică a lui Hristos și a liturghiilor lui? Identikitul acestui Dumnezeu, aparținând inițial personajului hinduo-persan, apoi celui frigio-anatolic, este interesantă: prea multe asemănări pentru a exclude că, de fapt, Creștinismul s-a modelat pe bazele pre-existente în Mithraism.
Și povestea lui Krishna sugerează influențe în religiile posterioare, inclusiv creștinismul. Krishna naște dintr-o virgină prin voia unei entități de lumină, persecutat de un tiran care ucide mii de copii, este a doua persoană a trinității indiene, este denumit Dumnezeul păstor, face miracole și se ridică la cer. Rădăcina numelui său este similară cu cea a lui Iisus Hristos – numele complet a lui Iisus a fost definit integral și oficial abia în 325 dHr în Consiliul de la Niceea. Viața lui Krishna este bogată de particularități pe care le regăsim în povestea narată despre Iisus.
În parcul arheologic de la Ostia există 20 de temple ale lui Mithra, unele fascinante, cu picturi și mozaicuri. La San Clemente, în Roma, la al treilea nivel subteran, preoții irlandezi au găsit în spatele unui zid, un templu mitraic cu un altar pentru Dumnezeu, cu două bănci în zid pe laturi și cu o boltă simbolizând cerul și dominând întreaga încăpere împodobită de picturi și mozaicuri. În aceste biserici subterane se țineau ritualurile care marcau credința și care, doar enumerându-le, par că descriu creștinismul contemporan: botezul, împărtășania în amintirea ultimei cine înainte de înălțarea la cer a lui Mithra, strângerea de mână între fideli, frați întru Mithra. Exista o ierarhie printre inițiați: șapte părinți care slujeau într-un templu, unul singur dintre aceștia era Părintele Părinților care, abreviat apare – surprinzător – ca Pa.Pa., papa înaintea papilor, când creștinismul nu avea încă un papa ci doar episcopi.
Era un cult iubit de militari, în general. Fura inima și sufletul legionarilor și generalilor cu promisiunea vieții eterne pentru cei ce mureau în război de partea bună. Astfel împăraților – atât celor serioși ca Dioclețian sau Septimius Severus, cât și celor scelerați ca Nero, Commedus, Caligula, Heliogabalus – le conveneau această religie care punea ordine și motiva soldații.
Oriunde ajungeau legiunile romane, ajungea și Mithra. În Anglia și în Germania, pământuri ținute în mână cu pumnalul, oamenii s-au convertit cu sutele.
În Roma a venit de departe. Departe în timp și spațiu. Din Persia, conform unor înscrisuri găsite care-l pun în rândul zeilor de stat din Mesopotamia anului 1400 îHr. Acolo – unde se amestecă cu culturile indiene – este dumnezeul luminii, fidelității și adevărului, protectorul pacturilor și jurămintelor.
Îl găsim în Vede și în Avesta iraniană dar și – în secolele VII-VI dHr – cu Zarathustra și monoteismul său. Apoi – sânge mediteranean mixt până și în venele zeilor – seamănă un pic cu Apollo, cu soarele și corbul mereu aproape, pasăre sacră pentru amândoi. Iată-l ajuns la Roma aproape Hristos dar înaintea lui.
A fost o perioadă în care Mithra și Iisos își furau unul altuia credincioșii. Mithra era însă un dumnezeu doar pentru bărbați, Hristos, în schimb, chema și femeile iar preoții celor doi continuau să spună: „Atenție să nu faceți confuzie…” 
În bătălia de la Ponte Milvio din 28 octombrie 312, Constantin, încă nebotezat, se arăta în fața lui Maxențiu cu trupele sale cu două simboluri: crucile creștine și simbolurile lui Mithra, îndrăgit de soldați și un pic și de el. Atunci au învins amândoi dar numai Hristos a triumfat! Religia lui devine religie de stat în timp ce mitrenii sunt zidiți de vii sub primele biserici creștine.
Zeii trecutului au fost blestemați. Fidelii lor persecutați, masacrați sau convertiți. Sau reconvertiți la aceeași religie cu două diferențe: noul erou nu se mai numea Mithra ci Iisus Hristos și, mai presus de toate, noua religie avea pretenția că este UNIVERSALĂ și își propunea să DOMINE întreaga lume sub pretextul evanghelizării popoarelor.
Plagiatul religiei Mitraice de către creștini este proba evidentă că creștinismul s-a format pe bazele religiilor preexistente și nu pe bazele învățăturilor originale ale lui Iisus.
Succesul creștinismului se datorează capacității sale de „devorare” a credințelor populare deja prezente și în abilitatea sa de a se substitui religiei păgâne, adaptându-se gusturilor maselor și chiar modificându-și propriile doctrine pentru a le face mai ușor de acceptat de către noii credincioși ce urmau a fi subjugați.
Un singur lucru a rămas nemodificat la biserica creștină, poate doar pentru a o întări mai mult: propria autoritate totalitară asupra conștiințelor, popoarelor și națiunilor.
Iisus Hristos și învățămintele sale au rămas doar un pretext…