Toate lucrurile, obiectele de care suntem înconjurați au fost, înainte de a fi făcute de mâini, create de mintea omului. Mintea umană este prinsă într-o constantă muncă în continuă mișcare. Aceste obiecte care nouă ne dau confort, altora le-au dat câștig financiar și pentru alții au fost sursă de notorietate și succes.
În esență, mintea, mintea-dorință se folosește de obiecte, le inventează sau le dobândește, printr-o subtilă și complexă activitate. Această activitate, care are o multitudine de aspecte, în ultimă instanță are un singur nume: creșterea, expansiunea, valorizarea egoului! Procesul de expansiune al eului este un vierme ascuns în intimitatea fiecărui om și se manifestă în absolut orice domeniu în care acesta își desfășoară activitatea. Viermele este cauza primară pentru orice durere, conflict, suferință atât pentru individ cât și pentru umanitatea întreagă. Un astfel de conflict fură omului orice fel de pace, orice liniște interioară, privându-l în acest fel de realitate. De foarte multe ori neliniștea și suferința ne urmăresc întreaga viață: de când se dorește un serviciu pentru a putea trăi și până când, odată avut, se caută din nou succesul și ornamentele. De când se dorește confortul și eleganța și până când se luptă pentru a se păstra propria poziție, până când se înalță rugăciuni pentru a se asigura de un viitor luminos sau condiții favorabile… motorul, cauza este mereu activitatea expansionistă a eului.
O asemenea activitate va avea întotdeauna ca efect conflictul și acest conflict împiedică experimentarea și descoperirea realității, chiar și în condițiile în care ambițiile și aspirațiile omului se realizează. De fapt o persoană, chiar și când a ajuns într-o poziție privilegiată, admițând că este pe deplin pe placul ei – și nu este niciodată – va începe imediat să-i fie teamă de eventualitatea pierderii poziției iar mintea va fi concentrată pe strategiile de menținere. Acest proces este valabil pentru obiectele, oamenii, sentimentele, etc. pe care o persoană crede la un moment dat că le posedă și că i se cuvin.
Egoul este deci centrul în jurul căruia gravitează dezamăgirea, amărăciunea, durerea, conflictul, suferința și așa mai departe… Și este el, egoul, cel care are dorința nebună de creștere. Este el cel care târăște omul în cursa nebună a expansiunii. Este egoul care dorește progresul doar pentru a cuceri poziții privilegiate și este tot el cel ce se opune noului pentru a nu pierde privilegiile cucerite. Binele și răul se confundă după bunul plac al egoului… Iată cine a construit minunățiile acestei lumi și a săvârșit ororile omenirii. Dezbină națiunile, cercetează legile naturii, fructifică frumosul și ascunde urâtul – o luptă continuă și fără milă între „eu” și „eu” pentru că omul face totul în funcție de el însuși: muncește pentru a câștiga banii care-i permit să se înconjoare de obiecte care, după el, îi aduc gloria. Iubește doar ce-i aduce satisfacție și găsește satisfacție doar în ceea ce-i servește la creșterea egoului. Suportă sacrificii și renunțări numai pentru a crește aici sau pe lumea cealaltă. În propria valoare găsește entuziasmul de a face și constanța pentru a continua.
Toată societatea noastră se mișcă sub presiunea eului. Eul care trebuie să se afirme este conceptul de bază al societății actuale. Dacă, prin absurd, această presiune ar înceta, omul ar cădea într-o profundă apatie iar societatea într-un trist abandon.
Cel ce predică altruismul este cumva cel mai mare dușman al umanității? Să încercăm să privim mai de aproape acest „eu”, acest mare protagonist necunoscut. Să-l privim acolo unde se poate manifesta fără respectul uman, fără grija de a-și apăra obrazul, acolo unde își organizează luptele, unde, sclav simțurilor, își satisface slăbiciunile aruncând vina pe satana, acolo unde caută să se convingă că este cu mult mai bun de cât ar fi în realitate. Să-l privim acolo unde-și are regatul: în adâncul, în intimitatea omului.
Ambiția este hrana și apetitul egoului. Aroganța este dictatura eului. Mândria, gloria, infatuarea sunt convingerea de a fi superior. Furia este intoleranța aprinsă a egoului. Frica este instinctul său de conservare. Cruzimea este incapacitatea de a considera celelalte ființe. Gelozia este teama de a pierde afecțiunea cuiva pentru care ar vrea să aibă exclusivitatea. Invidia este frustrarea ce se naște atunci când nu are ceea ce alții au. Lingușirea este arma egoului pentru a obține ceea ce nu poate obține prin alte mijloace. Ipocrizia este masca sa înșelătoare. Minciuna este modul de apărare… și lista ar putea continua. Dar mai bine să ne oprim aici cu această listă pentru că nimic nu este mai de prost gust pentru ego decât să-i fie puse în evidență slăbiciunile. Și pentru a o spune în câteva cuvinte, dacă la viciile inerente simțurilor (lăcomia, sexul, alcoolismul, etc.) se adaugă și calitățile negative tipice egoismului amintite mai sus, se obține tabloul complet al greșelilor și slăbiciunilor umane.
Iată demascat acest ego! Cine poate avea o reputație mai urâtă? Acesta este diavolul ce chinuie omenirea – EGOISMUL!