E toamnă…

Sfârșește ziua mereu… și soarele apune, așa ca o promisiune șoptită, abia auzită, presărând lumini roșiatice și aprinzând doruri… Și vine întunericul să mai scuture din frunzele veștede și să le mai risipească. Este frigul apoi ce împresoară clădirile gri și aruncă umbre lungi, nesfârșite, peste sufletele amuțite într-o durere mocnită și surdă. Se lasă noaptea la gura sobelor ce prind viață trosnind flăcări și ascultând povești murmurate la urechi pierdute în tainice depărtări… Te iubesc, știi? Știu, răspunde depărtarea… dar tu, tu știi? Știu și eu, oftează dorul… Și flăcările cresc încercând să cuprindă inimile și să le topească în dansul lor haotic… Privirile se pierd sorbind golul focului și mângâind cuvintele împietrite în scântei suspendate într-un timp chinuit și întortocheat. Și totul crește și apoi se surpă și crește din nou cu înflorituri însângerate și vii… Ia uite, iubitul, vezi? E roșu și-i noapte… E noapte, iubita… Și-i roșu! Amuțește pământul… Amuțește și vântul și-i ploaie în suflet și-i ploaie în gând… Ți-e frig? Mi-e bine cu tine… Lasă să plouă… să spele… să șteargă tot golul… tot dorul… Iubita!… Iubitul?… Mai suntem?… Mai suntem… E bine… hai să dormim… e toamnă, iubitul… E toamnă, iubita… hai să dormim…