Selectează o Pagină

Eu sunt cel ce sunt!Mereu același sentiment… Privirea lungă și seacă pe un ecran mistuitor de alb și un cursor pâlpâind indiferent în colțul din stânga sus. Trebuie să scriu, trebuie să mai scriu… Da… dar ce? Adică ce-i de spus, ce-i de împărtășit și de ce-aș crede că ar interesa pe cineva… Și, da, ce nevoie am să știu că ar interesa pe cineva? De unde nevoia aceasta de a mă simți util altuia? Îmi sunt util mie? Iată-mă din nou blocat. Ce-mi pot răspunde? Ar trebui prima dată să știu cine sunt eu, adică eu cel ce sunt, nu eu cel ce sunt posesor al unui buletin ce atestă existența acestui corp care, între noi fie vorba, nici nu-mi mai place cine știe ce în ultima vreme și pe care, probabil, cu trecerea anilor, voi începe să-l și urăsc. Da… mai ales atunci când va deveni o închisoare dureroasă a mea, a celui ce sunt. Să fiu prizonierul propriului trup… Dar oare nu sunt asta de când m-am născut? Nu doar prizonier… Rob! O viață în slujba unui trup care îți oferă practic atât de puține satisfacții. Puține… prea puține pentru câte ai de plătit. Mereu trebuie să-mi închid ochii și să evadez spre mine. Ați simțit infinitul din spatele pleoapelor? Dispare orice limită și lumi inimaginabile prind viață. Și abia acolo ai un trup care-ți servește, un trup lipsit de pofte și de dureri așteptând cuminte poruncile tale. Dar, mai devreme sau mai târziu, ochii se deschid și-mi reiau locul de sclav târând după mine amintirea infinitului… Deci, cine sunt eu? Eu cel ce sunt? Eu cel căzut în robie? Cred că suntem mai mulți pe același loc și e o concurență nebună! Sunt eu sclavul, sunt eu infinitul și mai sunt eu egoistul, cel mândru de isprăvile trupului, cel flămând de atenție, de nume și de admirație. Și dacă eu suntem mai mulți, cine câștigă? Sau măcar cine ar fi just să câștige? Sclavul, egoistul sau infinitul? Tristețea este că nici măcar nu am ajuns la întrebarea finală… Pentru că cineva în mine a devenit conștient de existența celorlalți trei. Și iată că apărând al patrulea îmi dau seama că sunt mereu eu devenind conștient de mine și numărându-mi la nesfârșit imaginile. Și totuși, undeva în adâncuri, trebuie să existe UNUL. Cel fără imagine, cel fără limite, conștiința ultimă a tuturor paiațelor conștiente ce-și privesc nedumerite fețele în oglinzi paralele. Eu sunt cel ce sunt! Adică tot poporul ăsta de eu-ri. Și da… Cred că-mi sunt util atâta timp cât am decis să mă divid în atâtea mici conștiințe pe care apoi să le privesc și să le cântăresc. Nu există întrebare mai tâmpită! Cine sunt eu? Și cine ar trebui să răspundă? Iată de ce ecranul rămâne alb și cursorul pâlpâie ironic în colțul lui… Aș putea să-ți răspund, pare că spune, dacă te-ai decide să-ți miști mâinile alea! Dar mâinile-mi rămân împreunate în poală și-mi închid ochii evadând în lumea mea, acolo unde sunt liber…

%d blogeri au apreciat: