rain-room-at-moma-10 Răpăia cu furie ploaia pleznind cu greutate în tăblăria maşinii. M-am oprit… mai bine aşa, să privesc în tihnă puhoaiele dezlănţuite, să aud, să simt răcoarea… Vântul muncea în rafale plopii grei, smulgându-le cu ciudă ramuri înfrunzite pe care apoi le arunca inutile la pământ. Atâta sălbăticie… Ce-o fi anul ăsta? Pentru că ploi am tot văzut, dar nu, niciodată cu atâta năduf.
Îmi amintesc…
Începuse să plouă… Picături rare și grele plesneau asfaltul împrăștiind miros de colb încins. Mergeam agale, cu mîinile adânc înfipte în buzunare, privind plictisit desenul picăturilor de ploaie. În jur oamenii măriseră pasul, unii, cei mai prevăzători, și-au deschis umbrelele pregătite din timp iar alții au început să alerge acoperindu-și capetele cu ce aveau la îndemână. Am continuat să merg netulburat, adâncit în gândurile mele, tânjind la toamna cu parfum de gutui și la foșnet de frunze. Îmi făcea bine ploaia, apa mi se prelingea pe față adunându-se sub bărbie. Din când în când priveam cerul doar pentru a simți picăturile grele pe frunte așa ca un masaj răcoros. Așteptam toamna… Iubeam toamna… Și mai aveam atâta vară de străbătut… abia se risipise parfumul teilor iar eu visam septembrie. Mai aveam o grămadă până acasă, ploaia lovea nervoasă acum… Doar eu și ploaia pe stradă…
La fel şi acum, doar eu şi ploaia pe stradă şi o distanţă de aproape treizeci de ani. Două siluete la câte un capăt de stradă lungă treizeci de ani cu furia aceleiaşi ploi în mijloc. Îmi amintesc… aceeaşi ploaie, acelaşi timp… doar eu, eu nu mai sunt acelaşi, eram atunci la celălalt capăt de stradă. Să fi fost începutul? Atunci ar trebui să mă întorc cu spatele şi să continui să privesc acolo unde eu nu sunt. Şi el, el ce vede? Mă vede?
… M-am oprit la capătul străzii sub streaşina unui magazin încercând să-mi aprind o ţigară. Am inspirat adânc privind înainte. Undeva departe, în mijlocul străzii, cineva mă privea din ploaie… aşa cam cum ai privi o nălucă… Eu mă priveam pe mine…