Uneori plouă… Așa ca în aceste ultime zile plumburii. Și nu mă mai deprimă de o bucată de timp, ba chiar mă simt bine în monotonia și clipocitul picăturilor. Gândurile tac și atunci ascult inima vorbindu-mi. Nu sunt cuvinte ci doar simțiri pline de căldură și-n dulceața lor lumina se revarsă peste mistere deschizându-le. Și parcă norii fug și se așterne pacea… și ploaia continuă mută picurând soare. De unde răsar toate? Cum se nasc sentimentele, simțirile, emoțiile? Nu, nu se nasc, ele sunt deja! Sunt ca o carte veche și prăfuită uitată în vraful de vechituri… Și regăsesc în ea cuvintele pierdute în timpuri străine, timpuri ce au fost cândva ale mele. Și timpurile acelea, și cuvintele, și simțirile acelea au fost mereu doar că nu le-am mai privit o bună bucată de timp. Aceleași și-n același timp atât de diferite… Pentru că sunt ochii alții, pentru că în sinea mea, în fiecare zi, sunt altul. Este o spirală continuă pe care poți doar înainta murind și renăscând secundă cu secundă. Gândul este mereu altul, se schimbă chiar înainte să se nască și moare străin de ceea ce era. Și de fapt nu moare niciodată… este doar aceeași spirală cu infinitatea ei de perspective. Ca și ploaia, aceeași și mereu altfel… Nimic nu este la fel niciodată, totul este devenire, și orice devenire este mereu aceeași spirală. Nu te poți întoarce niciodată înapoi. Și asta pentru că de fapt nici nu pleci nicăieri vreodată. Totul este! Aici, acum, înăuntrul meu… Nu există nimic înafară! Nici măcar spirala. Eu sunt, eu cu lumea mea, cu ploile mele plumburii, cu devenirea, morțile și renașterile mele… Un om care a ales să plouă astăzi.