România: cum a fost evitată o problemă de imagine în Italia

A admis, pînă la urmă, și Ursula von der Leyen, președinta Comisiei Europene: „E adevărat că mulți erau absenți la începutul pandemiei, cînd Italia avea nevoie de ajutor”. Dar s-a discutat deja mult despre atitudinea pe care au avut-o față de Italia, în această perioadă, statele europene mai puțin amabile, precum Germania și Olanda. Nimeni nu a aprofundat însă rolul statelor concentrîndu-se pe raportul dintre ajutoarele străine trimise și numărul de cetățeni străini prezenți în Italia. Cum s-a comportat, în special, România – adică statul cu cea mai mare comunitate de cetățeni din Italia? Căci – din alte motive decît Germania și Olanda – comportamentul țării din Carpați față de Il Belpaese a riscat să nu pară deloc pozitiv, iar situația a fost remediată in extremis.

Cîteva date ar putea fi utile pentru a arăta realitatea, fără retorică. Românii rezidenți în Italia sînt mai mult de 1.200.000 (cei prezenți, dar non-rezidenți sînt mult mai mulți, lucru valabil pentru toți cetățenii comunitari, care nu își iau totdeauna reședința în Italia). E de departe cea mai mare comunitate de români din străinătate și cea mai mare comunitate de străini din Italia, reprezentînd circa 23% din toți străinii rezidenți în Peninsulă: aproape un străin din patru este român. A doua comunitate de străini e cea albaneză, cu aproximativ 440.000 de membri. România are aproape douăzeci de milioane de locuitori, Albania mai puțin de trei milioane. PIB-ul României este mai mare de mai bine de zece ori decît al Albaniei, oricare ar fi sistemul de evaluare; cît despre PIB raportat la puterea de cumpărare per capita, în România valoarea e dublă față de Albania, aproximativ 30.000/24.000 de dolari față de 15.000/12.000, în funcție de indicele de referință. State cu economie în creștere, dar nu dintre cele bogate, și cu sisteme sanitare a căror dotare corespunde nivelurilor de bunăstare respective. Dar și cu situații absolut incomparabile față de aceea din Italia, unde la sfîrșitul lui martie coronavirusul avansa în forță, în timp ce în Albania și în România erau cîteva zeci de morți, iar răspîndirea virusului era, în ansamblu, sub control.

Albania a fost, pe 29 martie, primul stat european (în sens geografic) care a trimis treizeci de medici în Italia, cu un gest, desigur, calculat, dar util, apreciat și, mai ales, venit la timp. Acest gest i-a adus o popularitate enormă în Italia premierului Edi Rama, inclusiv datorită unui discurs de om de stat inspirat de recunoștință și prietenie, din care unele cuvinte vor intra cu siguranță în cărțile de istorie: „E adevărat că toți sînt închiși în interiorul frontierelor proprii și chiar unele țări bogate le-au întors spatele altora; poate tocmai pentru că noi nu sîntem bogați, dar nici lipsiți de memorie, nu ne putem permite să nu-i arătăm Italiei că albanezii și Albania nu-și abandonează niciodată prietenul aflat în dificultate”.

În schimb, România – stat UE – nu a trimis nimic, pentru un timp, nici oameni, nici echipamente. Deși există un milion două sute de mii de cetățeni români rezidenți în Italia. Români care, în privat, în foarte multe cazuri, se străduiau cum puteau să se ajute între ei și să-i ajute pe italieni, dar în mod individual, nu instituțional.

Statul român, pînă pe 7 aprilie, ziua cînd a trimis vreo cincisprezece medici și asistenți, dincolo de vorbele oficiale despre solidaritate, apărea cu totul nepăsător față de Italia. Și înainte de asta făcuse chiar cîte-o gafă instituțională. A avut oarecare ecou în media blocarea unui transport de măști destinat Italiei operat de Cehia (a se observa că în Italia există mai puțin de 6.000 de cehi), care apoi a ajuns totuși la destinație. Dar a trecut aproape neobservată știrea că, inițial, și România a oprit un transport asemănător: în martie, zeci de mii de măști și alte materiale sanitare destinate Italiei au fost oprite pe aeroportul din Cluj-Napoca. Informația, care se poate găsi pe site-ul Ministerului Afacerilor Externe român (http://www.mae.ro/node/51981, paragraful al unsprezecelea din „buletinul informativ”), a fost reluată în media din România și a constrîns ambasada italiană din București să ia poziție, chiar dacă într-o manieră evazivă, declarînd că activitatea statului român nu poate fi condamnată sau reclamată, dar declarînd și că „inițiative care încalcă dreptul internațional vor fi denunțate oriunde vor fi identificate”. Chiar ministrul de Externe Luigi di Maio s-a pronunțat pe această temă în acele zile, înainte ca impasul să fie depășit. Blocarea acelui transport de material sanitar, cum se poate citi în link-ul de mai sus, a fost executată pe baza unui ordin de ministru, adică un act guvernamental a cărei legalitate pe plan intern nu-i diminuează încărcătura simbolică în relația cu Italia.

Mai e ceva.

Ambasada României la Roma și-a adus și ea contribuția. În loc să se abțină, crezînd probabil că poate suplini cu vorbe faptele care lipseau, ambasada posta pe contul de Facebook – cam impudic, dată fiind inerția demonstrată pînă atunci de propriul guvern în materie de ajutoare pentru Italia – lucruri mai degrabă jenante: sloganuri precum „Adevăratul prieten la nevoie se cunoaște” (într-un moment în care un astfel de anunț părea autoironic, chiar dacă nu se voia astfel), palatul prezidențial din București iluminat cu tricolorul italian, steaguri în bernă și flashmob pe terasa ambasadei, relatarea unei convorbiri telefonice de circumstanță între președintele român și cel italian (ce efort!). În sfîrșit, absolut nimic concret. Desigur, pe pagina de Facebook a ambasadei erau publicate și fotografii cu episoadele de altruism ale românilor din Italia. Dar – tocmai! – ale cetățenilor români, nu ale instituțiilor românești. Cu alte cuvinte: nu vă putem arăta nici o imagine cu ajutoare din partea statului român, dar uitați-vă ce fac în Italia cetățenii României din proprie inițiativă, punîndu-și la bătaie banii și energia…

În schimb – v. postarea de pe Facebook din 31 martie, ora 17,14 –, chiar în zilele cînd sistemul sanitar italian era aproape de colaps și erau aproape o mie de morți pe zi, ambasada română reamintea, cu semnele exclamării în roșu, drepturile de care beneficiau cei 1.200.000 de români rezidenți în Italia, care puteau solicita beneficii și indemnizații puse la dispoziție de statul italian. Nu era tocmai o capodoperă de diplomație și bun-gust, ca să ne exprimăm eufemistic. Din fericire pentru ambasada română, și această stîngace ingenuitate a trecut neobservată.

Din aceste tentative de a demonstra o solidaritate statală pînă atunci inexistentă se putea intui că instituțiile românești își puneau problema că România riscă să facă o figură foarte proastă. Să ajutăm sau să nu ajutăm Italia? Mai bine mai tîrziu decît niciodată? Pînă la urmă, cineva de la București a luat lucrurile în mînă, înțelegînd că din toate acestea imaginea instituțională a României în Italia poate ieși prost, atît în ochii italienilor, cît și în ochii românilor din Italia. Impulsul care a declanșat trimiterea de ajutoare din partea guvernului român trebuie căutat cu siguranță în această temere, mai mare decît cealaltă temere – ca nu cumva să nemulțumească opinia publică din țară, conștientă de mijloacele reduse ale propriului sistem de sănătate. Cu alte cuvinte, vîrfurile politicii românești se temeau de efectul de bumerang declanșat de ceea ce ar fi putut gîndi votanții la următoarele alegeri: „Nu avem mijloace pentru noi, acasă, de ce să le trimitem în străinătate?”. Așadar, cinste guvernului român, care s-a gîndit o vreme, din păcate într-o perioadă în care pentru a salva vieți contau și cîteva ore (chiar și vecina Ucraina, mai săracă și cu mult mai puțini cetățeni în Italia, a trimis ajutoare în Peninsulă înaintea României), dar pînă la urmă a făcut o analiză politică prospectivă mai amplă. De altfel, și Di Maio, chiar de la începutul situației de urgență, era hotărît să nu privească cu ochi buni afronturile altor state, avertizînd pe un ton amenințător că „ne vom aduce aminte de țările care ne-au ajutat” și reamintind principiul „dai ca să ai”, la care, în relațiile internaționale, toți se gîndesc, chiar dacă nu spun. În fond, altruismul de astăzi nu este utilitarismul de mîine? E bine, așadar, că guvernul de la București, poate avînd de depășit și o opoziție internă, a găsit curajul și viziunea politică pentru a trimite în Italia medici. Cu întîrziere, poate dincolo de punctul maxim, căci între timp situația din Italia se îmbunătățea, dar a trimis. Desigur, nu putea avea pretenția ca un ministru italian să-i aștepte la aeroport, ca pe albanezi. Dar măcar s-a pus un petic peste o pată care în Italia ar fi putut murdări imaginea României, o țară aflată în proces constant de ameliorare în ultimii ani. O imagine pe care, de altfel, o țin la înălțime medicii români trimiși în Italia (elogiați și de Ursula von der Leyen), care în fiecare zi, lucrînd în prima linie, iau decizii pentru a salva vieți. Și ei nu iau decizii cu întîrziere.

Gabriele Dallara este avocat. A ținut cursuri de drept la Universitățile din Genova și Pisa. Colaborează de mulți ani cu organizațiile românilor din Italia.

2 comments

  1. Oferte Carti

    Deocamdata nu am ajuns la nivelul Italiei, insa trebuie sa luam in considerare si faptul ca in Romania nici nu s-a testat la acelasi nivel, deci e posibil ca situatia sa fie mai grava decat se stie oficial.
    Sper din tot sufletul sa nu fie asa si in acelasi timp sper ca oamenii sa dea dovada de solidaritate si sa respecte regulile de bun simt (nu neaparat legile)

Lasă un răspuns la Maria Anulează răspunsul

%d blogeri au apreciat: