Vinovații suntem noi, umanitatea

Aș dori să împărtășesc, nu să fur sau să fiu furat de gândurile care-mi populează lumea interioară.

Nu foarte diferite, nici foarte îndepărtate de ale voastre. Nici originale, nici iluminante, nici ingenioase, doar simple și directe, reflecții cu voce tare în zgomotul de fiecare zi.

A cere atenție cu orice preț, ca un copil capricios, nu-mi mai aparține deloc, așa că scriu pe această pagină pentru toată lumea și pentru nimeni, lăsând aceste cuvinte să se usuce până dispar.

Și nu pot să nu privesc pierdut în jur, observând timpul, cu ochi goi și vinovați. Pentru că ceea ce vedem este a noastră, doar a noastră, responsabilitate colectivă.

Este inutil să învinovățim băncile, escrocii, politicienii, infractorii sau oricare altă scursură a umanității care pășește alături de noi.

Dacă pe un pământ, blestemat de oameni, condamnat de o masivă prostie deghizată în șiretenie, se aruncă tone peste tone de deșeuri toxice, vina este colectivă. Iar deșeurile sunt doar risipa acestor suflete orbite de lăcomie și poftă de posesie… Și nu contează cine a câștigat și s-a îmbogățit, cine a murit și cine a fugit să se bucure de ceea ce a furat. Am pierdut toți, n-a câștigat nimeni nimic. Pentru că transformarea pământului într-un deșert toxic, mortal, este o sentință definitivă pentru toată omenirea în ansamblu.

Și cu toții suntem vinovați, față de noi înșine și față de Dumnezeu și nu poate exista iertare sau grațiere pentru o astfel de crimă, permisă și făcută posibilă printr-un concurs colectiv de culpă, într-o mare organizație criminală, generală, în care suntem toți asociați.

Tăcerea, indiferența, interesul direct sau acțiunea concretă devin indistincte atunci când mecanismele care se pun în mișcare sunt atât de mari și evidente.

Nu există nici o justificare pentru plângere morților acestei execuții în masă, unde am pus cu toții umărul. Tăcerea indiferentă a fiecăruia dintre noi, dedicată și dominată de dorințele noastre materiale, nu pot fi o scuză în fața pagubelor incalculabile pe care le-am provocat.

Nu există doar oameni fără scrupule și victime nevinovate, nu întotdeauna. Există crime și complicitate, uitare și dezinteres, tăcere și lăcomie, într-o grămadă imensă pe care în mod convențional o numim umanitate. Și nu putem evita să vedem cât de prostesc și lipsit de sens este modul nostru de viață, acceptat nu pentru că este impus, ci ales, nu imediat, dar dorit.

Iar plângerile pe care le auzim de pretutindeni, criticile, nemulțumirile, lacrimile disperate, furia, resentimentele, dorința de răzbunare deghizată în dorință de schimbare, sunt rareori sincere, dezinteresate, loiale, pentru că aproape întotdeauna este vorba de plânsul alintat al unui copil exclus din grupul său de prieteni de joacă.

Inegalitățile există tocmai pentru că persoanele excluse nu pretind și nu vor să schimbe regulile care funcționează în societate, ci se luptă și se sacrifică doar pentru a reintra în joc, pentru a dobândi o poziție nouă și mai avantajoasă, pentru a crea un spațiu în care să imite și să joace rolul celui care l-a condamnat la excludere.

Lupta de clasă a devenit invidie socială.

Iar ciocnirea intereselor ireconciliabile este îndulcită de perspectiva consumistă la care toți, ni se spune, au posibilitatea de a aspira.

Societatea vremurilor noastre este criminală. Deoarece criminală este puterea acordată, recunoscută, negociată, delegată acestor paznici ai seifurilor în care stau închiși banii umanității. Pentru că singurul scop real, adevărat, al activității noastre sociale s-a redus la banala deținere și utilizare a banilor.

Să consumăm planeta și s-o otrăvim, permițând suferințe nespuse, povestindu-ne o mare de minciuni, astfel încât privirea noastră să fie deviată de la distrugerea congenitală și de la deciziile pe care le luăm cu toții în fiecare zi… Este o responsabilitate colectivă de care nu ne putem ascunde.

Putem doar să ne prefacem și să ne amăgim pe noi înșine, ca narcisiștii în oglindă.

Asta e tot.

Putem spune o mie de povești, să ne oferim o mie de scuze, să ne spălăm conștiințele cu tot felul de gesturi benefice, cu orice fel de activitate caritabilă, cu orice fel de acțiune ecologică. Putem pune toată compasiunea pe care credem că o avem. Putem experimenta orice nuanță de consternare sinceră pentru tot răul pe care îl vedem în jurul nostru și plânge cu lacrimi pe care le credem sincer autentice: nimic nu ne poate ierta vreodată pentru ceea ce facem.

Cele mai înalte inteligențe ale acestei umanități în descompunere nu se mai pot pune în slujba vreunei idei de progres, pentru că am schimbat sensul cuvintelor și l-am acceptat așa, pur și simplu, și „progres” a devenit sinonim cu „creștere economică”, cu „producție materială”, cu „consum”.

Cuvinte precum „bunăstare” au devenit șabloane care cuprind posesia materială a bunurilor produse pentru vânzare și cumpărare pe o piață. O piață all-inclusive în care fiecare factor social, uman, natural nu este altceva decât un „bun” accesibil. Iar „bunurile” și „bunăstarea” au devenit consecința frauduloasă a voinței colective.

Această umanitate nu va avea viitor dacă nu va abandona acest „aici și acum”. Pentru că nu există viitor dacă nu este declinat în prezent. Și noi am încetat să o facem.

Aceste cuvinte, aceste linii întunecate pe o foaie albă care nici măcar nu există, aceste impulsuri electrice microscopice care ies din mâinile mele murdare, nu sunt altceva decât asta: monologul în fața unei mulțimi care vorbește fără să se asculte și fără să se înțeleagă. Tocmai pentru că nu sunt singurul care gândește aceste lucruri. Tocmai pentru că nu există nici o urmă de originalitate în ceea ce spun. Tocmai pentru că umanitatea a vorbit despre ea însăși de milenii, fără a schimba de fapt sensul propriei vieți.

Și vor fi întotdeauna copleșiți și copleșitori, victime și călăi, torturați și torturători, până când nu ne vom trezi cu toții din această halucinație pe care o numim societate.

Nu putem fi niciodată o comunitate, cu atât mai puțin o civilizație. Este doar o definiție amăgitoare, falsă, pe care am dat-o societății în care trăim

Nu numai corpurile noastre se descompun, ci și sufletele noastre.

Oameni lași și mincinoși care se înșală unul pe altul pentru o fărâmă de ciolan.

sursa: Francesco Salistrari

1 comment

Leave A Comment

%d blogeri au apreciat: