Unele lucruri nu se termină. Doar așteaptă să treacă iar toamna.
Ultimul text de aici l-am scris în iulie 2020. De atunci, blogul a stat singur, cum stă o casă în care nu mai locuiește nimeni, dar în care nimeni nu are curaj să schimbe broasca. L-am deschis zilele acestea, am trecut prin el ca printr-o curte uitată și am găsit totul la locul lui: gândurile mele de atunci, puțin mai prăfuite, și câteva linkuri care nu mai duceau nicăieri. Le-am reparat pe cele pe care le-am putut repara. Pe celelalte le las așa, ca urme.
Nu știu să spun exact de ce m-am oprit. Cred că scrisul s-a retras undeva mai adânc, într-un loc unde nu are nevoie de cititori, și a continuat acolo, în tăcere. Dar toamna are ceva care mă scoate la suprafață. M-a scos mereu. Lumina se lasă mai joasă, serile vin mai devreme, iar lucrurile pe care le-am pus deoparte încep să bată încet la ușă.
N-am să promit nimic. Nu un ritm, nu un program, nu un „de acum, în fiecare săptămână”. Promisiunile de felul ăsta se rup primele. Doar atât: m-am întors, e toamnă iar, și am chef să scriu.
Dacă ai trecut vreodată pe aici, mulțumesc că ai ținut minte drumul. Dacă ai nimerit întâmplător, așază-te. Nu ți-ar strica un ceai.
Vorbim în curând.
Fotografie: Kamekichi Photos, pe Unsplash.
