Selectează o Pagină

Dacă ne-am opri să ne analizăm pe noi însene, am înțelege adevărata cauză a situației actuale. Umanitatea s-a schimbat în vreun fel în urma catastrofelor istoriei? Nu este cumva încă lacomă de putere, bogăție, prestigiu? De aceea încă ne numim români, ruși, italieni și așa mai departe, pentru ca puternicul să exploateze slabul… Observați cu câtă ușurință ne catalogăm, închidem umanitatea în compartimente stabile: de o parte cei buni, drepții, de altă parte cei răi, opresorii. Această manie de a ne simți substanțial diferiți unii de alții ne sufocă sentimentele și ne înrăiește.
Oricare dintre noi este supus schimbărilor, știm cu toții din proprie experiență cât se pendulează între ceea credem a fi bine și ceea ce credem a fi rău. Și de câte ori ceea ce am crezut a fi bine s-a dovedit un rău iremediabil. De aceea nici o creatură nu poate fi identificată într-o poziția determinată de dualism: bună sau rea. Spiritualitatea noastră este iluzie pură dacă ne permite să tolerăm o crimă pentru a proteja o ideologie, un interes sau un bine pentru propria țară. Interesul omului trebuie să fie interesul umanității și cu siguranță umanitatea nu are nici un câștig din crime și războaie. Nimeni nu vrea război dar există mereu războaie pentru că omul vrea să aparțină unui grup, unei părți sau unei categorii care este mereu cea bună, cea dreaptă, cea adevărată. Toate partidele, toate organizațiile umane, toate religiile oamenilor sunt bune, drepte și adevărate – problema este că fiecare în parte pretinde a fi unica bună, dreaptă și adevărată spre deosebire de celelalte.
Nu cumva partidul nostru, organizația noastră, religia noastră, țara noastră este de fapt umanitatea? Doar când se va ajunge la o astfel de conștiință universală luptele vor înceta. Doar recunoscând fraternitatea universală va înceta orice distincție, orice arivism în detrimentul oamenilor.
Fraternitatea nu se atinge prin apartenența tuturor la aceeași categorie sau pierzându-se în cotloanele unei organizații unice ci, dimpotrivă, rămânând singuri și simpli. Eliberând mintea și sufletul de orice sentiment de apartenență la o idee sau organizație, de orice neînțelegere născută din egoism și atunci vor înceta războaiele.
Dezamăgirea omului este dezamăgirea întregii umanități. Problemele individului și problemele omenirii sunt aceleași. Oamenii se adună în fața imaginilor, îngenunchează în fața altarelor, caută un lider, un maestru – toți cu speranța unei alinări. Omul caută un remediu care poate să-i aducă pacea, fericirea și împlinirea interioară. Și caută toate acestea pentru că este sătul de viață, plictisit, deziluzionat și îndurerat. Acest remediu atât de căutat și râvnit se numește Realitate, dar tocmai pentru că este Realitate nu poate fi comunicat. Omul este singur în fața Adevărului – nici unul nu poate cuprinde, nici unul nu poate înțelege în locul lui!
Omul găsește o mare plăcere atunci când semenii lui sunt de acord cu ideile pe care le are, ca și cum unica probă a validității și adevărului acestor idei este consensul general. Uită de fapt că marile adevăruri proclamate în istorie au avut puțini adepți. Se reunește astfel în grupuri unde oferă propria încredere unui exponent devenind astfel responsabil solidar pentru erorile comise și impuse de acesta. Uită din nou, omul, că orice impunere are o unică finalitate: exploatarea altuia. În aceste grupuri el învață să urască la plural, să combată semenul care nu aparține grupului pentru simplul motiv că se află sub un alt drapel. Dar dacă este greșit să urăști la plural, în mod egal este irațional să dai încredere altuia, să crezi ceea ce altul spune pentru unicul motiv că ai încredere în el. Omul trebuie să gândească cu propria minte și nu cu a celor în care crede. Apoi nu trebuie nici să caute încrederea celorlalți pentru că în acest mod caută să-și mângâie propria ambiție, egoism care duce la același lucru: exploatarea celuilalt.
Iată ce înseamnă a fi singur și simplu: înseamnă să trăiești propria viață prin tine însuți, fără a urma coaliții, fără ideologii și scheme însușite de la alții, fără partizanat, fără să alimentezi disensiunile dintre fracțiuni; înseamnă să păstrezi inima pură; înseamnă să cauți în interiorul tău acea descătușare liberatoare pe care nici o organizație nu ți-o poate da: sentimentul!
Viața, care este acțiune, este modificată de minte; mintea, care este separativitate, este eliberată de sentiment. Acel sentiment este iubirea – originea și sfârșitul vieții!

%d blogeri au apreciat: