Răspunsuri

Firește că aș fi putut continua așa. Dar încă de pe vremea primelor amintiri îmi stăruie în minte o întrebare fixă: De ce? Prima amintire clară este un tavan alb și o voce feminină, rece și impersonală, care recita monoton cotele apelor Dunării… Nu știu dacă pe atunci reușeam să articulez mental întrebarea, dar îmi amintesc perfect sentimentul acestei întrebări. De ce? Probabil că așa debutează orice copilărie… Nu, nu cu cotele apelor Dunării, ci cu mirarea lui „De ce?”. Nu m-a mai interesat niciodată de ce în jurul orelor doisprezece se recitau cotele alea, dar m-au urmărit mereu atât cât le-am mai putut auzi. Declanșau în mine, ca o mantră, un soi de transă ușoară, un sentiment de absurditate și o neliniște a căutării unui răspuns la o întrebare niciodată exprimată. Pentru că acestea sunt cele mai grele și mai apăsătoare întrebări. Acelea care nu au cuvinte, cărora nu le poți găsi o formă de exprimare, acelea care-ți lasă chipul împietrit și inima bubuind într-o uimire fără margini… O nesfârșită neliniște fără nume…

Spuneam că aș fi putut continua așa… așa fără întrebări… Răspunsurile nu vin cu adevărat niciodată. Sunt întrebări care-ți aduc răspunsuri necontenit o viață întreagă. La fiecare vârstă și la fiecare treaptă altceva. De fiecare dată îți spui: „Asta e! Am găsit!”. Și pentru o clipă e liniște… Apoi, undeva în coșul pieptului, ca un fior, ca o sete redeșteptată din beție, se înalță din nou, cu înverșunarea celui de multe ori tras pe sfoară: DE CE?

Nu există răspunsuri… Există doar perioade de liniște relativă, doar perioade de oboseală în care te mulțumești cu ceea ce mintea-ți poate accepta ca adevărat… Dar nu e un răspuns și nici nu-i adevăr. Ești doar într-un punct minuscul din care nu mai ajungi cu privirea o altă limită. Dar punctul ăsta este de fapt limita, noua limită ce impune aceeași veche întrebare. Întrebarea este doar motorul mișcării noastre. Motorul dorinței de a dărâma limitele propriei noastre realități… Nu există răspunsuri… există doar dorința…