Aproape că n-am
văzut venind primăvara… și iarna, chiar, a fost iarnă anul ăsta? Un tăvălug timpul… O perioadă am fost convins de inexistența lui. Da… Mă gândeam că o dimensiune trebuie să rămână ceea ce este. Un metru, de exemplu, metru rămâne indiferent de ce stare mă cuprinde. Că-s vesel, că-s trist, metrul e metru și gata! Timpul nu… o oră poate cântări cât o părere sau cât o eternitate. Depinde de mine, de cum sunt eu, de ce cred eu, de așteptările sau de temerile mele. Timpul trebuie să fie așa, o invenție. Doar un reper. Adică dacă eu aseară la zece am avut o experiență și vreau să o împărtășesc, am nevoie exact de asta. De un reper. Și sunt convins că timpul nu e același pentru toți. Fiecare își are propria devenire, pentru că timpul asta descrie: devenirea, intervalul dintre o stare și o alta. Probabil de aceea nici nu poate fi parcurs înapoi. Pentru că timp înseamnă viață, înseamnă curgere, curgere într-un singur sens. Și devenind nu ești niciodată același. Sau, cine știe, nu ne este permis mersul înapoi. Pentru că devenirea mea poate atinge devenirea altuia. Întorcându-mă pot lua decizii diferite și apoi devenirea celuilalt rămâne fără suport. Trebuie mers doar înainte… Și din imposibilitatea asta s-a născut ideea de destin, de soartă. Dacă nu pot schimba nimic, atunci cu siguranță așa mi-a fost scris… De cine? Suntem fire de nisip. Privesc cerul, imensitatea aia, puzderii de stele de mii de ori mai mari decât pământul ăsta. Și pământul e mare… Tocmai mie, insignifiantul pământului, mi-a scris cineva destinul… Cine sunt eu? Cine suntem noi atât de îngâmfați încât să credem că în toată imensitatea asta contăm ceva?
Știu… apar acum proorocii, iluminații, valurile de operatori de lumină, îngerii, să ne explice cât de minunați suntem și ce prețioși. Ce preocupare suntem noi pentru Dumnezeu și cât de importanți suntem… Iluzii… Suntem doar curgere, doar devenire… și poate că suntem chiar viața în sine care-și scrie cu propria mână destinul, care-l inventează pe măsură ce timpul trece. Timpul… Doar un reper…
