Unii îl păstrază pe Cel de Sus în vitrina cu bibelouri, destui în bibliotecă (dacă posedă una), alţii în dulap, sau chiar la bucătărie, ca să îşi îndulcească, cu El, viaţa care trece toată prin stomac. Cei mai mulţi îl poartă în portofel ca să îl aibă tot timpul alături.
Refuzul de a mai înţelege la fel ca toţi ceilalţi pe Dumnezeu e revolta nemărturistiă, nerecunoscută a spiritului de a fi tras în uniformizare prin strivire.
Suntem toţi egali în faţa banului. Egali în frică, laşitate, slăbiciune ba chiar şi în felul încare ne apărăm toate aceste cuceriri. Folosim citate, nu mai folosim înţelegerea lor şi niciodată nu facem ce înţelegem ci ceea ce face toată lumea. Aşa se cuvine. Să nu înţelegem, dar să facem.
Suntem egali în faţa legii. Egali în faţa morţii.
Asta ne apasă. Uităm de egalitatea prin naştere care dă cu prima suma zero. Suntem egali în faţa lui zero.
Egali în faţa Domnului.
Stop! Aici, în numele liberătăţii pe care chiar El ne-a dat-o, ne-a sădit-o, asemeni dorinţei de a zbura, de a fi fericiţi, de a fi buni, ìn numele acestor ingrediente care sunt sufletul nostru, începe revolta.
Cel care acceptă să fie măsurat ìn banii de pe cont, nu mai acceptă divinitatea vecinului. Dumnezeul fiecăruia e mai valors decât al celuilalt. Exemplul îl avem de la biserici. Nu se suportă una pe alta. Vor să se nimicească de milenii, dacă nu fizic măcar moral. Aşa şi omul modern. L-a luat pe Cel de Sus din biserică, să-l „individualizeze”. A luat Lumea acasă şi o împodobeşte cum are el chef. Numai că Lumea, Adevărul şi Frumosul nu sunt pom de Crăciun să se supună unor capricii.
De aici începe haosul, manipularea. Biserica, neputincioasă în a mai ţine divinul sub plapuma ei, a lăsat hăţurile statului, care nu ştie nici el prea bine cu ce manânca asta. Un talmeş-balmeş general pe care politica o învârte ca un polonic neobosit. Mai adânc, sufletele se lasă în vârtejul egalizării vrând să scape de el.
Iau credite de la bancă ca să îşi facă viaţa unică, dar ajung, asemeni tuturor, sclavii băncilor. Cumpără ce li se pare mai special, mai valoros, dar alegerea le e suflată la ureche, şi se pomeneşte fericitul posesor al unei vieţi de duzină, de duzină mizeră, sau VIP. O viaţă standard, all inclusiv, aceleaşi posturi TV, aceleaşi distracţii, aceeaşi plictiseaă, dezorientare, aceleaşi întrebări şi cam aceleaşi răspunsuri. Suntem împinşi să avem aceleaşi plăceri, acelaşi drumuri la servici, aceeaşi hărnicie şi acelaşi fel de a spune adeăvărul sau minciuna. Suntem laudaţi dacă ne distrăm la fel, ni se arată unde trebuie să râdem toţi odată, nu pe rând.
Ni se tipizează păcatele. Repetăm orbeşte tot: ne îmbrăcm „de firmă” (la fel), gândim , „ca la şcoală”, deci la fel, facem aceleaşi greşeli, aceleaşi încăpăţânări, ne batem în cuie mintea, ochii, auzul la fel ca şi toţi ceilalţi. Ambiţia de a asculta numai ce spunem noi e la fel. Orice spune altul şi trebuie să urmăm ni se pare ordin, încălcare a bunului plac, al libertăţii ăsteia cumpărată la reducere că aşa luăm noi, numai la ofertă!

Viaţa noastră e o sumă de variaţii ale identicului.

Nu ai văzut meciul? Eşti nimeni… Când de fapt ar trebui să ţi se spună „eşti altcineva”. Nu eşti alături de majoritate. Eşti fără putere. Numai a gândi la fel, a simţi la fel, a te supravieţui la fel e ceea ce te face puternic. (de fapt aici fiind toate la fel nu poţi să ştii dacă e vorba de putere sau slăbiciune)
Numai pe Dumnezeu vrem noi să-l păstrăm al nostru şi numai al nostru. Ca pe o casă, ca pe un teren, ca pe o nevastă, ca pe un vis în care am uitat să aprindem lumina ca să vedem şi să înţelegem ce se întâmplă cu el şi cu noi.