darkness-as-meTrase fumul în piept și apoi îl suflă cu un oftat prelung. Un fir de fum îi ajunsese în ochi și atunci aruncă cu ciudă, dintr-un bobârnac, chiștocul, înjurând șoptit dar cu sete. Chiștocul desenă în noapte o boltă spiralată roșiatică și lovi pământul împrăștiindu-și scânteile. Își frecă apoi ochiul lăcrimând cu dosul palmei privind spre luna albă și liniștită. I se părea că-l privește cu un zâmbet îngăduitor așa cum stătea la marginea drumului ăla, lipsit de chef și de voință. Nici nu știa prea bine unde se află. Plecase din fermă când încă mai era lumină și să tot fi mers vreo zece kilometri până în primul sat. Anunțase comandantul de pluton că pleacă după țigări dar adevărul era că dorea doar să fie singur. Se întunecase în timp ce bău berea aia puturoasă și acră în curtea crâșmei sub ochii plictisiți ai trecătorilor. Un militar pe acele meleaguri nu era deloc o prezență neobișnuită. În fiecare vară veneau unități întregi la munci agricole, tulburau un timp mersul firesc al lucrurilor și apoi plecau ca și cum nici n-ar fi fost vreodată. Se întâmpla câteodată să mai lase în urmă câte vreun scandal, câte vreo fetișcană îndurerată… dar nimic nu dura mai mult de-o vară. Începuse deja să aibă îndoieli… Mergea de o bună bucată de vreme, în spate luminile satului se risipiseră iar în față continua să nu se vadă nimic. Întuneric… Era el și luna și luciul drumului ce se destrăma în beznă. Ar fi trebuit să fi ajuns… Și era sigur că s-a întors pe același drum… ar fi fost într-adevăr dificil să greșească. Satul nu era decât o înșiruire de gospodării pe firul drumului iar berea aia nu avea atâta alcool încât să-l fi purtat în sensul greșit. De fapt nu credea să fi avut vreo urmă de alcool poșirca aceia. Scuipă cu silă și se uită iarăși înapoi. Beznă… și nici un sunet, un greiere, un lătrat ceva… nimic. A început să meargă din nou nehotărât. De unde a apărut pustiul ăsta? Se auzeau doar pașii lui scrâșnind cadențat… I se părea că înaintează în inima unui cimitir mut, lipsit de cruci și morminte, dar apăsător și tainic semănându-i fiori pe șira spinării. Se lăsase răcoare și aerul mirosea a paie mucede amintindu-i de vremea când era elev. În fiecare an școala începea cu două-trei săptămâni de muncă la câmp, la porumb sau sfeclă de zahăr. Nu i-a plăcut niciodată munca la câmp… Își amintea totuși cu plăcere de acel timp, de perioada aceea când era îndrăgostit. Era îndrăgostit și acum… doar ea nu mai era… Parcă totul era împotriva lui, i se întâmpla totul în așa fel încât să-l rănească cât mai bine și mai adânc. Până și astăzi, a vrut o bere, atât, o bere și un pic de singurătate. A nimerit cea mai puturoasă bere iar singurătatea s-a transformat într-un drum orb care nu mai vrea să ducă nicăieri. Începuse să se înfiripeze teama. Știa clar că alt drum nu există, știa că doar acolo putea să poarte și totuși părea că nu se mai termină, că merge în gol ca într-un coșmar. Și nici o lumină nicăieri… nici un sunet… Oricum, drumul ăsta undeva trebuie să ducă, pe undeva trebuie să treacă. Dar nu-l liniști deloc gândul acesta. Noaptea începuse să devină monstruoasă și-i scormonea cu furie în coșul pieptului. Își pipăi în buzunar pachetul de țigări din care trase una și apoi o aprinse. Până și astea erau mucegăite și, colac peste pupăză, nu-i mai rămânea decât un băț de chibrit. Continuă să meargă trăgând des din țigară, căutând cu ochii peste întuneric cu speranța că va găsi vreun semn, vreun bec, ceva uitat aprins… Dar dacă ultima dată când s-a oprit, din greșeală, a pornit înapoi? Sau, cine știe, n-o fi băgat în seamă vreo răspântie ducându-se în sat și acum a apucat-o aiurea pe cine știe ce cale… Privi iarăși luna ce strălucea cu zgârcenie… un pic mai mare dacă era… un pic mai luminoasă. Și parcă nici nu-i mai zâmbea cu îngăduință. Nu, era rea cu o căutătură strâmbă și părea batjocoritoare. Țigara uitată în mână îi arse degetele și o aruncă dintr-un gest scurt. Usturimea îl făcu să-și frece înciudat arsura. Mersul îi deveni mai rar și mai nehotărât. Unde mergea? De ce toată liniștea asta? Teama îl cuprinse bine iar ochii îi jucau feste dându-i senzația că de fapt pășește în gol. Nu mai era sigur că se află pe un drum…avea senzația ilară că plutește într-un spațiu negru fără nici un suport… De nicăieri apăru un copac sfrijit ca o pată neagră împrăștiată în întuneric. Se apropie șovăielnic și-l atinse cu vârfurile degetelor temându-se parcă să nu descopere că ar fi o nălucă. Simți scoarța aspră și lipicioasă și-l lovi slab un miros amar de lemn verde. Îl mângâie lent ca un orb care vrea să descopere forma și se lipi de el cu deznădejde… Nu mai era singur! Gândul îi trecu tăios prin minte lăsând în urmă aburul îndoielii: nu cumva înnebunise? Se întoarse cu spatele și rezemat de trunchiul copacului se lăsă să cadă în șezut la rădăcină. Își adună genunchii la piept și rămase cu ochii deschiși în gol. Picioarele începuseră să se destindă cu durere iar inima îi bubuia în urechi… „Unde sunt?” murmură ca un scâncet întorcând privirea spre pământ… Nu-i răspunse nimeni… Curajul îl părăsise. Era mai bine să rămână acolo, cel puțin avea un sprijin… Își culcă fruntea pe genunchi și-și cuprinse picioarele cu mâinile. Ghemuit, așa ca un fetus, căzu într-un somn chinuit cu jumătăți de coșmaruri ce-l făceau să tresară violent. Nu mai știa de cât timp stătea așa. Dormea de-a binelea când, cu un zgomot infernal de motor răgușit și fiare zdruncinate, trecu un tractor cu remorcă ridicând un nor alb și opac de praf. Se trezi buimac și sări în picioare… dar era târziu, tractorul trecuse abia zărindu-se prin ceața lăsată în urmă. Se luminase puțin abia mijind razele soarelui la răsărit. Colbul se risipi și în fața lui, nu departe, se puteau vedea siluetele plictisite ale celor trei plopi bătrâni din curtea fermei. Privi îndelung… „Doar câțiva pași mai aveam…” mai gândi și porni agale…