Cât de mulţi rostesc cuvântul acesta, cât de puţin cunosc conţinutul lui. Toţi credem că ştim ce înseamnă, credem că putem să iubim, credem că avem dreptul să credem.
Iubirea aproapelui, iubirea pentru o fiinţă, iubirea pentru oameni, iubirea de sine. Atâte drumuri, atâte cărări adevărate şi înşelătoare în acelaşi timp.
Iubirea este cel mai mare dar pe care omul l-a prmit de la Cel de Sus. Dar de multe ori noi vedem în daruri ce vrem noi şi nu ceea ce ele sunt. Vrem ca cineva să ne împărtăşească iubirea. Cum? Vrem recunoştinţa cuiva pentru că îl iubim. De ce? Vrem ca cineva să ne asculte pentru că îl iubim, să fie al „meu şi numai al meu”.
Spunem că iubim şi de fapt minţim, ne minţim, îi minţim. Mulţi vor să posede. Bunuri pe care le iubesc, fiinţe pe care pretind că el iubesc, puterea pe care oricum o iubesc.
Dar iubirea e altceva.
Iubirea e darul de a dărui. De a da mai departe şi a nu păstra nimic. Este silinţa de a face bine şi până la capăt un lucru în care ne topim cu fiinţa şi sufletul.
Iubirea e responsabilitate. Este curajul de aţi asuma responsabilitatea unui om, a unui destin, a unor fapt, a unor lucruri.
Iubirea nu este plăcere cum pare, este dăruirea plăcerii. Iubirea nu este o necesitate (viaţă sexuală, bunul plac, distracţie. Nimic din toate acestea nu se lasă iubite. Ele te acaparează, te înghit, te dizolvă în ele).
Iubirea este asumarea curajului vieţii în afara propriului eu, a propriei fiinţe. E cel mai greu de dus şi cel mai preţios dar. Fără ea omul e numai o tăcere, o vorbă goală, o părere că este fără să fi fost o singură clipă.