Aceeași zi. O altfel de vară… un alt timp… ba nu, același timp, doar că altfel, mai îngăduitor, mai generos… Și vara, vara era într-adevăr alta. Nu pot fi două la fel, așa cum nu pot fi două zile la fel sau, nu-i așa, două secunde la fel. Și timpul… părea doar îngăduitor și generos, dar… n-a fost așa, așa mi-a plăcut să-l văd. A fost și gata! A rămas o zi, aceeași, suspendată într-un timp, același timp, printr-o vară care a devenit străină și îndepărtată, mereu altă vară, ca un vârtej de apă condamnat la nestatornicie veșnică. E imposibil să ți-l amintești… Doar sentimentul învolburării îți poate rămâne și o imagine neclară a neliniștii… Atât… doar sentimentele alea… și dorințele și așteptările de vară… Pentru că în fiecare vară te aștepți, n-am înțeles de ce, să se întâmple chestii extraordinare. Uneori se întâmplă. Dar nu pentru că-i vară, se întâmplă pentru că trebuie să se întâmple așa cum un fruct se coace fără să se poată împotrivi. Și apare o zi ca aceasta în care înțelegi că timpul, același timp, este deja matur și fructul născut din curgerea lui e copt… Dacă-l culegi, indiferent dacă-l mănânci sau îl pui deoparte, timpul renaște eliberat de povara propriei maturități. Dacă nu-l culegi, dacă întârzii, atunci cade singur și timpul renăscut nu-ți mai este de nici un folos, același timp, dar inutil și mereu mai departe de tine. Rămâi la o margine privind și căutând un sens. Nu există sens. N-a existat niciodată. (a41529630094a)