În viața noastră experimentăm în fiecare moment legea cauzei și efectului – atingi o flacără (cauza) și te arzi (efectul) – lege de care este legat orice eveniment de orice natură, fie ea fizică, emotivă sau intelectuală. Nimic din experiența noastră se sustrage acestei legi supreme și de aici ia naștere „determinismul” , adică acel curent de gândire conform căruia tot ceea ce se întâmplă și tot ceea ce putem examina este determinat de ceva precedent în așa manieră încât totul rezultă legat de o rețea neîntreruptă de relații cauză – efect, chiar și atunci când efectele se manifestă într-un timp suficient de îndepărtat pentru a nu mai vedea, și deci cunoaște, cauzele care le-au determinat.

O astfel de concepție a vieții, deterministă, nu numai că nu contrazice rațiunea, pentru că este simplu de văzut  și în mod constant verificabil de oricine în viața de zi cu zi, dar are meritul de a îndepărta toată acea categorie de adevăruri dogmatice, revelații, afirmații de credință și miracole care sunt pilonii de argilă ale multor teorii și concepții filosofico–teologice. Neștiind cum să explice pe Dumnezeu, încearcă să umple capetele oamenilor simpli cu declarații nebuloase, formule ritualice și povești fascinante, aromate cu busuioc și parfumate cu tămâie. Încântarea în fața bisericilor și nevoia (unica reală) de dragoste și religiozitate care se află în sufletul fiecăruia, fac restul.

Problema în zilele noastre este că acei oameni simpli, pentru care toate aceste presupuse religii au fost inventate și construite timp de secole – timp în care s-a format o imensă putere clericală – nu mai sunt atât de simpli. Sunt din ce în ce mai mulți oameni, printre cei simpli, care-și pun întrebări serioase și își doresc răspunsuri serioase, care să satisfacă mintea matură a zilelor noastre.
Iată că acestora, celor ce sunt dornici de răspunsuri reale, le vine în ajutor logica Maeștrilor Spirituali:

„Dacă totul este determinat, dacă oricărui efect îi corespunde o cauză precedentă, trebuie în mod necesar să existe o «primă cauză» de la care tot restul pornește – adică toată existența, tot ceea ce a existat, tot ceea ce există și tot ceea ce va exista,  legată de acea neîntreruptă rețea de relații cauză – efect, trebuie să aibă o cauză inițială care a determinat-o. Această «primă cauză» trebuie să fie necreată, nedeterminată de nimic și de nimeni pentru că altfel trebuie să mutăm cercetarea până când găsim originea, punctul cel mai înalt, ceea ce reprezintă începutul și va fi aceea «prima cauză necreată».

Afirmând că «prima cauză» este necreată înseamnă să punem această primă cauză în afara timpului și spațiului și, mai mult, în afara materiei: este tocmai fizica modernă care afirmă că timpul și spațiul sunt dimensiuni relative percepute de om în relație cu materia.

Deci, pentru a dezvolta raționamentul nostru, admitem că această primă cauză trebuie în mod necesar să fie diferită de orice poate să cadă în atenția noastră în lumea în care trăim.” – care este lumea continuei transformări, a mutației, a tot ceea ce are un început și un sfârșit; este lumea, putem spune, a finitului și a tranzitoriului. „… Dacă admitem aceasta, putem presupune că raportul dintre «prima cauză» și efectul său, adică existența, nu este similar cu raportul care există între o cauză și efectul său în realitatea lumii noastre. Știința susține de fapt că acțiunea–reacțiunea, cauza–efectul care vin percepute de noi, sunt evenimente spațio–temporale; adică evenimente ce aparțin unui anumit tip de realitate – realitatea noastră materială, dar raportul care leagă această realitate de ceea ce a determinat-o este de cu totul altă natură.

Această «primă cauză», am spus, trebuie să fie independentă de tot, necreată și de consecvență în afara timpului și spațiului – dimensiuni doar umane. Trebuie, deci, să existe dintotdeauna sau mai bine spus etern…” Este important să se înțeleagă că „eternitate” nu înseamnă „timp fără sfârșit” ci, mai exact, absența timpului, absența a ceea ce nouă ne dă senzația de scurgere, de devenire, de mutație, de trecere. Condiția pe care o descriem nu este nici de timp perpetuu (cum ar fi un timp care are un început și care apoi continuă la nesfârșit) și nici un timp peren (care nu se sfârșește niciodată): este chiar eternitate – fără timp, non-timp.

„… Ceea ce este etern este și imuabil: dacă ar interveni vreo mutare am avea atunci o schimbare, deci o succesiune între cum era înainte de schimbare și cum este după, fapt pentru care am avea o devenire, o oarecare formă de timp. Etern și imuabil, deci! Pe de altă parte, ceea ce depinde de ceva sau de cineva este prin definiție limitat, relativ la acel ceva sau cineva în timp ce ceea ce este independent este prin definiție absolut, nu este limitat și nici relativ la nimic.

Avem deci o «primă cauză» eternă, imuabilă, absolută și aceste trei condiții ne îndreptățesc să afirmăm că nu poate exista decât «una». Fiind «una», ocupă tot ceea ce există și este, prin urmare, «nelimitată» și dacă nimic nu o limitează, este «infinită», și dacă este infinită atunci nu există punct unde aceasta să nu existe: este «omniprezentă»; fiind prezentă oriunde, este în contact, are cunoștință de tot ceea ce există: este «omniscientă». Și dacă «prima cauză» este «eternă», «imuabilă», «una», «absolută», «nelimitată», «infinită», «omniprezentă», «omniscientă», iată că sunt toate acele caracteristici pe care toate religiile și filosofiile le atribuie lui Dumnezeu. Să numim, deci, această primă cauză Dumnezeu.

Dar putem să mergem mai departe cu raționamentul. Dacă observăm câtă ordine, echilibru și inteligență există în viața naturală, nu putem să nu presupunem că același echilibru, ordine și inteligență există și în prima cauză. Așadar efectul (existența) și cauza primordială de la care existența izvorăște, sunt de aceeași natură și, prin urmare, «prima cauză» a extras din ea însăși, a «emanat», tot ceea ce există. …

Ideea copilărească de creație a lumilor din nimic, pune nimicul (care deja prin el însuși este absurd) în afara lui Dumnezeu, care, în acest fel, rezultă știrbit și, deci, incomplet, prin urmare nu este absolut și așa mai departe până a nega toate atributele Sale. Doar o emanare din El însuși poate salva caracterul complet al lui Dumnezeu. Dar trebuie să fie o emanație nedesprinsă de Dumnezeu pentru că altfel ar deveni privat de o anumită parte negând din nou caracterul Său absolut. O emanație din Dumnezeu în Dumnezeu: emanația, lumile, ființele, tot ceea ce există, trebuie să fie și să rămână în Dumnezeu.

… Dar dacă este așa, nu se poate concepe un Dumnezeu una cu emanația Sa, și prin aceasta absolut, și un Dumnezeu lipsit de emanația Sa: iată deci că emanația nu numai că trebuie să rămână în Dumnezeu dar, în mod obligatoriu, trebuie să fi fost dintotdeauna în Dumnezeu într-o condiție de eternitate. …

Cum se împacă timpul pe care noi îl vedem curgând, evenimentele pe care le vedem devenind și la care noi suntem spectatori și protagoniști, și tot ceea ce compune emanația, care sub ochii noștri se schimbă continuu , cu ideea că totul este – în realitate – înafara timpului, că nu devine, că nu curge, că este etern?

Dacă prima cauză și ceea ce aceasta a cauzat (emanația, lumile, ființele, noi însene) sunt aceeași Realitate – și nu poate fi altfel datorită caracterului absolut a lui Dumnezeu – atunci ceea ce noi trăim ca trecere, devenire, nu sunt evenimente obiective ci forme de iluzie, de aparență. Sunt rezultatul unei viziuni ce ne parvine din informațiile culese de simțurile noastre și elaborate de mintea noastră dar care nu corespund realității a ceea ce este.

„… Realitatea este Ceea ce Este și nu ceea ce simțurile noastre și mintea noastră ne fac să credem că este…

(Fragmente citate din cartea „La Fonte preziosa” – Cerchio Firenze 77, Edizioni Mediterranee, Roma 1984)