În viața noastră experimentăm în fiecare moment legea cauzei și efectului – atingi o flacără (cauza) și te arzi (efectul) – lege de care este legat orice eveniment de orice natură, fie ea fizică, emotivă sau intelectuală. Nimic din experiența noastră se sustrage acestei legi supreme și de aici ia naștere „determinismul” , adică acel curent de gândire conform căruia tot ceea ce se întâmplă și tot ceea ce putem examina este determinat de ceva precedent în așa manieră încât totul rezultă legat de o rețea neîntreruptă de relații cauză – efect, chiar și atunci când efectele se manifestă într-un timp suficient de îndepărtat pentru a nu mai vedea, și deci cunoaște, cauzele care le-au determinat.
O astfel de concepție a vieții, deterministă, nu numai că nu contrazice rațiunea, pentru că este simplu de văzut și în mod constant verificabil de oricine în viața de zi cu zi, dar are meritul de a îndepărta toată acea categorie de adevăruri dogmatice, revelații, afirmații de credință și miracole care sunt pilonii de argilă ale multor teorii și concepții filosofico–teologice. Neștiind cum să explice pe Dumnezeu, încearcă să umple capetele oamenilor simpli cu declarații nebuloase, formule ritualice și povești fascinante, aromate cu busuioc și parfumate cu tămâie. Încântarea în fața bisericilor și nevoia (unica reală) de dragoste și religiozitate care se află în sufletul fiecăruia, fac restul.
Problema în zilele noastre este că acei oameni simpli, pentru care toate aceste presupuse religii au fost inventate și construite timp de secole – timp în care s-a format o imensă putere clericală – nu mai sunt atât de simpli. Sunt din ce în ce mai mulți oameni, printre cei simpli, care-și pun întrebări serioase și își doresc răspunsuri serioase, care să satisfacă mintea matură a zilelor noastre.
Iată că acestora, celor ce sunt dornici de răspunsuri reale, le vine în ajutor logica Maeștrilor Spirituali:
„Dacă totul este determinat, dacă oricărui efect îi corespunde o cauză precedentă, trebuie în mod necesar să existe o «primă cauză» de la care tot restul pornește – adică toată existența, tot ceea ce a existat, tot ceea ce există și tot ceea ce va exista, legată de acea neîntreruptă rețea de relații cauză – efect, trebuie să aibă o cauză inițială care a determinat-o. Această «primă cauză» trebuie să fie necreată, nedeterminată de nimic și de nimeni pentru că altfel trebuie să mutăm cercetarea până când găsim originea, punctul cel mai înalt, ceea ce reprezintă începutul și va fi aceea «prima cauză necreată».
Afirmând că «prima cauză» este necreată înseamnă să punem această primă cauză în afara timpului și spațiului și, mai mult, în afara materiei: este tocmai fizica modernă care afirmă că timpul și spațiul sunt dimensiuni relative percepute de om în relație cu materia.
Deci, pentru a dezvolta raționamentul nostru, admitem că această primă cauză trebuie în mod necesar să fie diferită de orice poate să cadă în atenția noastră în lumea în care trăim.” – care este lumea continuei transformări, a mutației, a tot ceea ce are un început și un sfârșit; este lumea, putem spune, a finitului și a tranzitoriului. „… Dacă admitem aceasta, putem presupune că raportul dintre «prima cauză» și efectul său, adică existența, nu este similar cu raportul care există între o cauză și efectul său în realitatea lumii noastre. Știința susține de fapt că acțiunea–reacțiunea, cauza–efectul care vin percepute de noi, sunt evenimente spațio–temporale; adică evenimente ce aparțin unui anumit tip de realitate – realitatea noastră materială, dar raportul care leagă această realitate de ceea ce a determinat-o este de cu totul altă natură.
Această «primă cauză», am spus, trebuie să fie independentă de tot, necreată și de consecvență în afara timpului și spațiului – dimensiuni doar umane. Trebuie, deci, să existe dintotdeauna sau mai bine spus etern…” Este important să se înțeleagă că „eternitate” nu înseamnă „timp fără sfârșit” ci, mai exact, absența timpului, absența a ceea ce nouă ne dă senzația de scurgere, de devenire, de mutație, de trecere. Condiția pe care o descriem nu este nici de timp perpetuu (cum ar fi un timp care are un început și care apoi continuă la nesfârșit) și nici un timp peren (care nu se sfârșește niciodată): este chiar eternitate – fără timp, non-timp.
„… Ceea ce este etern este și imuabil: dacă ar interveni vreo mutare am avea atunci o schimbare, deci o succesiune între cum era înainte de schimbare și cum este după, fapt pentru care am avea o devenire, o oarecare formă de timp. Etern și imuabil, deci! Pe de altă parte, ceea ce depinde de ceva sau de cineva este prin definiție limitat, relativ la acel ceva sau cineva în timp ce ceea ce este independent este prin definiție absolut, nu este limitat și nici relativ la nimic.
Avem deci o «primă cauză» eternă, imuabilă, absolută și aceste trei condiții ne îndreptățesc să afirmăm că nu poate exista decât «una». Fiind «una», ocupă tot ceea ce există și este, prin urmare, «nelimitată» și dacă nimic nu o limitează, este «infinită», și dacă este infinită atunci nu există punct unde aceasta să nu existe: este «omniprezentă»; fiind prezentă oriunde, este în contact, are cunoștință de tot ceea ce există: este «omniscientă». Și dacă «prima cauză» este «eternă», «imuabilă», «una», «absolută», «nelimitată», «infinită», «omniprezentă», «omniscientă», iată că sunt toate acele caracteristici pe care toate religiile și filosofiile le atribuie lui Dumnezeu. Să numim, deci, această primă cauză Dumnezeu.
Dar putem să mergem mai departe cu raționamentul. Dacă observăm câtă ordine, echilibru și inteligență există în viața naturală, nu putem să nu presupunem că același echilibru, ordine și inteligență există și în prima cauză. Așadar efectul (existența) și cauza primordială de la care existența izvorăște, sunt de aceeași natură și, prin urmare, «prima cauză» a extras din ea însăși, a «emanat», tot ceea ce există. …”
Ideea copilărească de creație a lumilor din nimic, pune nimicul (care deja prin el însuși este absurd) în afara lui Dumnezeu, care, în acest fel, rezultă știrbit și, deci, incomplet, prin urmare nu este absolut și așa mai departe până a nega toate atributele Sale. Doar o emanare din El însuși poate salva caracterul complet al lui Dumnezeu. Dar trebuie să fie o emanație nedesprinsă de Dumnezeu pentru că altfel ar deveni privat de o anumită parte negând din nou caracterul Său absolut. O emanație din Dumnezeu în Dumnezeu: emanația, lumile, ființele, tot ceea ce există, trebuie să fie și să rămână în Dumnezeu.
„… Dar dacă este așa, nu se poate concepe un Dumnezeu una cu emanația Sa, și prin aceasta absolut, și un Dumnezeu lipsit de emanația Sa: iată deci că emanația nu numai că trebuie să rămână în Dumnezeu dar, în mod obligatoriu, trebuie să fi fost dintotdeauna în Dumnezeu într-o condiție de eternitate. …”
Cum se împacă timpul pe care noi îl vedem curgând, evenimentele pe care le vedem devenind și la care noi suntem spectatori și protagoniști, și tot ceea ce compune emanația, care sub ochii noștri se schimbă continuu , cu ideea că totul este – în realitate – înafara timpului, că nu devine, că nu curge, că este etern?
Dacă prima cauză și ceea ce aceasta a cauzat (emanația, lumile, ființele, noi însene) sunt aceeași Realitate – și nu poate fi altfel datorită caracterului absolut a lui Dumnezeu – atunci ceea ce noi trăim ca trecere, devenire, nu sunt evenimente obiective ci forme de iluzie, de aparență. Sunt rezultatul unei viziuni ce ne parvine din informațiile culese de simțurile noastre și elaborate de mintea noastră dar care nu corespund realității a ceea ce este.
„… Realitatea este Ceea ce Este și nu ceea ce simțurile noastre și mintea noastră ne fac să credem că este…”
(Fragmente citate din cartea „La Fonte preziosa” – Cerchio Firenze 77, Edizioni Mediterranee, Roma 1984)
trebuie sa recunosc ca am citit de doua ori post-ul acesta, si ma starnit sa ma apuc sa caut aceea carte. Eu cred ca pentru timpurile pe care le traim, e musai sa pastram un pic de mister si sa nu mai cautam atata explicatii pentru orice ni se intampla. Religiile isi au rolul lor, esecurile de asemenea..ce a fost la inceput…a fost INTUNERIC
Un pic de mister pentru unii este necesar, dar nu obligatoriu! Misterul se cere descoperit – este în natura umană dorința de a înlătura vălul. Eu personal asta cred – suntem pe pământul ăsta exact pentru a cunoaște, pentru a înlătura misterul și a descoperi adevărul. Religiile, de acord, își au rolul lor… Dar nu acela de a mijloci mântuirea! Au fost și vor rămâne instrumente de manipulare a maselor.
Din punctul meu de vedere orice relatie are pretul ei, iar efectele de cele mai multe ori au costuri. Realitatea nu tot mintea o percepe? Cum putem stii ce e realitate si ce e iluzie? Iti spun sincer ca nu imi pun prea multe intrebari de genul cine a creat lumea, exista intr-adevar Dumnezeu, mi-am creat o lume a mea – iluzie – sau recunosc realitatea? Tot ce fac e sa cred in El, sa gandesc inainte de actionez, ca sa nu platesc un pret prea mare pentru faptele mele. In rest, Doamne ajuta!
Și dacă afirmi și într-adevăr crezi că există un Dumnezeu… ce crezi că se întâmplă? Adică îți închipui că lui Dumnezeu îi pasă dacă tu crezi sau nu? Dumnezeu există independent de ceea ce cred eu sau dacă eu cred! Din păcate religiile au schimonosit tare credința – în sensul că nu este suficient și nici măcar necesar să crezi că există. Când Iisus spune că dacă ai credință poți muta munții nu se referă deloc la Dumnezeu ci se referă la încrederea în posibilitatea de a muta munții. Așa se revelă realitatea – având încredere în posibilitățile tale, având credință!
Tot ceea ce niste intampla este voia creatorului. Nimic nu e lasat la voia intamplarii. Parerea mea.
Apropo, frumos articol si bine punctat. Felicitari Cezar!
Stiti vorba aia: Nihil Sine Deo
Te salut din nou. Ca si la comentariul precedent pe aceasta tema, iti raspund tot cu un citat:
„Fiintele umane trebuie cunoscute pentru a fi iubite. Dumnezeu trebuie iubit pentru a fi cunoscut.”
Al aceluiasi om de stiinta si filozof francez Blaise Pascal.
As avea doar o singura remarca vis-a-vis de cauza si efect, de actiune si reactiune. E adevarat ca daca ai o actiune, ai automat si o reactiune. Dar daca schimbi actiunea, chiar si numai ameliorand-o putin sau intensificand-o intrucatva, ai o alta reactiune. La fel si cu cauza si efectul.
Tot pe baza determinismului a gandit si Darwin cand si-a scris opera. Iar oamenii cum au reactionat? I-au cumparat tirajul primei editii apoi l-au caricaturizat desenandu-i capul pe un corp de maimuta.
Mult adevar in Problema din zilele noastre că acei oameni simpli, pentru care toate aceste presupuse religii au fost inventate și construite timp de secole – timp în care s-a format o imensă putere clericală – nu mai sunt atât de simpli. Astazi complexitatea oamenilor si simplitatea religiilor nu mai sunt compatibile.