Te scoli, uneori, dimineața și te simți ca un joc de puzzle căruia cineva i-a dat cu piciorul, împrăștiindu-i piesele. Piciorul ăsta e încălțat uneori în bocancii istoriei, în cizmele arbitrarului politic sau în papucii fini ai înalților preoți ai moralei publice, mai sunt și pantofii cu tocuri înalte ai pasiunilor mistuitoare, sau picioarele goale ale melancoliei care dansează peste sufletul nostru în ritmul unei muzici pe care noi surzi nu o auzim.
Nu știu dacă merită efortul să mai pui piesele împrăștiate la loc.
Primejdia ca ele să se risipească stă, peste tot, la pândă: lăcomia celor din jur, visele tale prea îndrăznețe, glasul slăbiciunilor care ne cântă asemeni sirenelor, la ureche o melodie căreia nu putem să-i rezistăm.
Suntem aruncați în țarcul unui șotron obscur unde destinul ține în mână zarurile. Rătăcim, aparent fără țintă, aparent fără drum. Suntem ființele timpului. Cine nu se apleacă sub vântul istoriei e rupt, pulverizat, adus la starea de haos primară din care s-a născut cândva drumul care a dus la nașterea noastră.
Vorbim, spunem, uneori povestim, alteori ne tânguim, încercăm să valsăm printre pietrele încinse ale vremii.
Tu spui, el vorbește, noi nu ascultăm.
Simt povestea ca un castel din nisip de vise pe care primul val îl va spulbera. Nu cred că lui Dumnezeu îi plac jocurile de noroc. Are altă soluție? Una mai bună, sau mai slabă? Sau încearcă să facă din păcate lutul din care se înalță muntele sfințeniei?
Mă apuc scris, pun cuvinte pe hârtie ca un fel de pipăire a pereților în căutarea unei uși. Și dacă o găsesc? Unde e cheia, clanța? Merită să le cauți? Și dacă vei deschide ușa, ce vei găsi dincolo? Înainte de ați pune toate aceste întrebări, hai să îmi pun prima întrebare. Întrebarea pe care ar trebui să o punem când ne îndoim:
Ce sens are tot dacă nu deschidem ușa spre viață?

2 Comments

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

After you have typed in some text, hit ENTER to start searching...

%d blogeri au apreciat: